Taraful Haiducilor din Clejani

Am petrecut recent o seara in familie, vrajiti si peste masura de incantati in fata televizorului – nu de American Idol sau vreun serial, ci de DVD-ul Taraful de haiduci pe care l-am descoperit surprinsa intr-o librarie la sectiune World Music. Compilatia de concerte si interviuri e foarte reusita. Taraful lasa nu doar o impresie trecatoare, ci o urma profunda in sufletul cui il asculta si-i se deschide. Muzica nu numai ca aduce oamenii impreuna, dar ii face si sa uite de culoarea pielii, promovand intelegere si toleranta. Muzicantii haiduci fac minuni cu instrumentele lor.

Desi am crescut cu povestile de speriat copii care circulau pe vremuri despre tiganii care te fura daca nu esti cuminte, si te transforma in sapun, am ramas destul de neatinsa de prejudecatile impotriva celui mai mare grup etnic din tara. Impresionant cat de multa sustinere au primit in alte tari, mai ales Franta, ca dovada ca la fel ca alti mari artisti, a fost nevoie sa-si castige faima in tari straine, inainte de a le fi recunoscut talentul acasa. In timp ce urmaream documentarul, mi-am dat seama ca daca as avea de ales intre a ma naste si creste in vestul dominant, linistit si politicos, cu normele lui de socializare, ordinea si curatenia, as prefera ca radacinile sa-mi fie la fel de adanc implantate in caldura sufocanta din Bucuresti, in bazarul colorat si ultrasentimental, cu umorul mucalit si expresia dorului intraductibil al lui “of of of of mugurel..”. Iar muzica lautareasca e inseparabila de acest peisaj. Traditia, talentul, instrumentele speciale, meseria transmisa din tata in fiu, impresionante.

Muzica tarafului m-a emotionat pentru ca in valtoarea acestei lumi pagane, post moderne si profane, am uitat aproape ca mai exista, ca intr-adevar mai poate exista, un spatiu fie fizic sau mental, atat de visceral, ancestral chiar. Am uitat ca mai pot gasi o cale inapoi la esenta si esential. Muzica ma transporta in universul edenic la copilariei la tara, intrezarit acum ca un fior, ca un vis din alta viata. Cantecele sunt intense, ma ravasesc, ele se preocupa doar de esential – dragoste, dor, durere – si ma obliga sa confrunt emotiile adanci, sa-mi accept greutatile si pacatele. Johnny Depp i-a invitat sa-i cante si povestea vrajit cum le-a pus muzica tarafului unor prieteni cantareti, acestia fiind socati, vrajiti, inmarmuriti si asemanand experienta ca unui tren care trece direct peste tine de nu stii ce te-a lovit.

Stiu ce m-a lovit: sentimentul romanesc al fiintei.

sursa poza

O mie de lucruri minunate

Cele sapte minuni ale lumii ne duc cu gandul la constructiile remarcabile din toata lumea, dovezi ale ingenuitatii si inspiratiei umane, atractii turistice neaparat de vazut intr-o viata.

Dar cele o mie de minunatii ale lumii? Care sunt acele lucruri minunate pe care uitam sa le savuram, acele clipe minunate pe care uitam sa le culegem din sirul de minute si zile oarecare?

Neil Pasricha a inceput sa scrie despre lucrurile marunte si minunate ce trec neobservate in viata,  cand trecea printr-un divort dificil si avea nevoie sa redescopere bucuria, lumina si speranta. Din acest proiect s-a nascut The Book of Awesome (Cartea Minunatiilor) tradusa in peste 10 limbi, bestseller international si o carte pe care inexplicabil, am evitat-o pana acum.

Din clipa cand am inceput s-o citesc, mi-am descretit fruntea si m-am trezit pierzandu-ma in imaginile si observatiile lui despre cat de fain e atunci cand:

- vin prietenii toti la ziua ta, ca ai 5 sau 50 de ani

- te plimbi nostalgic pe strada unde ai copilarit, in orasul unde ai crescut

- te distrezi cu atata pofta si toate stelele se aliniaza sa stai in oras pana tarziu, la restaurant, party sau disco pana se inchide

- iti iei iubitul/iubita de la aeroport

- cineva iti multumeste in trafic

- te uiti la desene animate sambata dimineata

- auzi primul “te iubesc” de la persoana iubita

…si multe multe altele!

Lista e doar un inceput si nu face decat sa atinga suprafata. Se pare ca exista un sambure de adevar in ideea ca fericirea nu e decat o chestiune de perspectiva si se gaseste ascunsa in detalii. Momentele care urmeaza cuprind atat de multa multumire, bucurie si satisfactie pura incat isi merita un loc special in constiinta mea.

Cum arata fericirea simpla?

1. Un buchet de trandafiri superbi, alesi in tihna intr-o dupa amiaza de weekend, aranjati frumos in vaza, ca un zambet inveselind camera.

2. Un ceai fierbinte de capsuni cu lamaie, pe terasa in lumina cruda a diminetii, cu degetele patate de la ziarul de weekend, sau in mirosul paginilor catifelate ale revistei favorite (Tango!)

3. Clipa cand gasesti exact ce cautai (fusta favorita disparuta ca-n neant sau scrisorile de la primul iubit intr-o cutie prafuita)

4. Replay de zece, sau chiar de o suta de ori o melodie nou descoperita (fixatia mea acum e We are young)

5. Nicaieri nu-i ca acasa, ca la mama acasa mai precis. Garantat frigiderul e plin de preparate gustoase, coltul canapelei ma asteapta cu cea mai pufoasa patura, imbratisarea parintilor e plina de caldura, toate grijile dispar, sunt in siguranta, in iubire.

…si nu e decat inceputul!

Pe lista voastra ce se afla?

sursa poza

Blind date

Aveam mii de fluturasi in stomac cand am intrat in bar si il cautam cu privirea. De cate ori mai facusem asta, dar nu mi-am invatat lectia : niciodata proiectia nu se potriveste cu realitatea, mereu e ori mai scund, ori mai gras, ori mai prost imbracat, ori mai lipicios, ori mai grabit, ori mai nesuferit. Imi ardeau obrajii si eram convinsa ca toata lumea din jur stia de ce ma aflu acolo.

M-ai facut sa astept un sfert de ora, ma pregateam sa-mi inec amarul convins ca n-ai sa apari. Dar am aparut pentru ca o data ce mi-am dat cuvantul, urasc sa dezamagesc, chiar si un strain. Senzatia iesirii din planul stabilit mi-ar confirma lipsa de curaj. Ma gandeam deseori, cand eram mica, cum ar fi sa merg pe strada, in drum spre casa sau scoala si dintr-o data sa ma loveasca o amnezie totala si sa nu mai stiu nici cine sunt, nici unde ma duc (la propriu, pentru ca la figurat e deja o realitate). Sau uneori proiectam fantezia mea asupra vreunei doamne frumos imbracata, care se grabea probabil la piata pana nu pleaca doamna preoteasa cu cea mai buna smantana din tot judetul. Dar in mare parte eu jucam rolul principal si-mi dau seama acum ca era probabil o forma subconstienta a dorintei de a ma sustrage din lume, din responsabilitatile mele grele de eleva (nota 10 pe linie era un must), din toate functiile si obligatiile din familie, din societate.

Era foarte inalt si parca sfios. Am povestit despre calatoriile noastre prin lume, ce nu functioneaza in orasul asta anost, de ce-mi ia o ora sa beau un pahar de vin si nu stiu cum s-a facut ca petrecusem trei ore fara sa le simt. Timpul suspendat, biensur. Isi ascunsese mainile sub masa toata seara, aratandu-mi palma stanga doar cand i-am promis sa-mi dezvalui talentele ascunse in chiromantie. Stateam fata in fata. Nu vreau sa vin langa el sa citesc mai bine? De fapt n-a fost o intrebare, ci mai mult o indicatie. Vino. Primul sarut, umed si fin, infioratoare adiere a unei dorinte ascunse adanc. Mi-am amintit atunci de eroul lui Eliade in Huliganii gandindu-se fascinat la miile de impreunari ce trebuie ca au avut loc de-a lungul vremii ce au facut posibil acel moment unic cand isi imbratisa iubita…

Mai tarziu i-am spus ca nu vreau romantisme, trandafiri. Nu e nevoie nici sa ma scoata in oras la cina si film, desi acceptasem deja de cateva ori. Nu e nevoie sa-mi ofere declaratii siropoase. Dar apropierea incepuse sa-mi topeasca detasarea. M-am trezit intr-un moment de luciditate intrebandu-l.. ce facem acolo, impreuna. E vreo distractie ieftina? Nu. Avem o atractie chimica puternica, o simbioza senzuala, o legatura care-si cauta implinirea. De ce vreau atunci sa fug departe sa ma ascund in cel mai intunecat colt unde sa-mi rasfir emotiile ca o adolescenta ranita si vulnerabila. Ma indragostisem oare pe nesimtite?

Cautarea sufletului

Mi-e dor de miracole, de tot ceea ce nu se poate explica in cuvinte ci doar simti, de sacrul ascuns in profan…

M-a incantat mereu felul senin si natural in care noi romanii imbinam doua aspecte aparent opuse: crestinismul ortodox si atractia fata de stiintele asa-zis “new age”, cum ar fi astrologia, cititul in cafea, farmecele si practicile alternative spirituale. De exemplu, de la strabunica mea, care a trait pana la 92 de ani draga de ea, stiu ca leacul impotriva deocheatului e un ritual ce consta in recitarea rugaciunii Tatal Nostru, tinand in mana un chibrit aprins, care se stinge apoi intr-un pahar cu apa. De la o prietena am invatat ca atunci cand ma simt rau, fara nici un motiv aparent decat lipsa de energie, ajuta sa-mi masez bratul pornind de la incheietura cu miscari apasate in sus, pentru a “descalci” nodurile ce se formeaza sub piele. Departe de a fi o forma de “inapoiere”, aceste credinte merita respectate pentru ca descriu fenomene, boli si leacuri pe care stiinta a reusit mult mai tarziu sa le elucideze si dovedeasca in laborator.

La 16 ani cautarile mele in realmul spiritual au inceput in verva, in vacanta de vara petrecuta in tara. A ajutat si interesul matusii mele cu care am avut mereu o relatie speciala si care era adancita-n propriile explorari. Claudia a fost prima astroloaga pe care am intalnit-o impreuna. Nu-mi amintesc prea bine ce spunea astrograma ei despre viata mea, dar Claudia nu era doar astroloaga. Incepuse sa practice si sa prezinte si altora Reiki, o metoda naturala de vindecare a trupului, sufletului si mintii prin energia universala. Sesiunile cu ea au fost relaxante si benefice. Era atat de senina si cu un chip atat de luminos si impacat, incat cu greu ne-a venit sa credem ca nu cu mult timp in urma pierduse o sarcina cu gemeni in luna a 8-a. “Dorinta lor a fost sa se intoarca inapoi in cer” ne-a explicat simplu. Ma gandesc si acum la ea…

Alta data am vizitat o bioenergeticiana, recomandata matusii mele de o prietena. Femeia facea consultatii in propriul apartament, intr-un bloc oarecare langa Parcul Tineretului. Pe rand ne-am intins pe canapeaua ei lata, pe spate, cu ochii inchisi, in timp ce ea isi petrecea degetele incet deasupra zonei din trup unde acuzam dureri sau neplaceri. Lucra parca cu aerul, dar stiam ca de fapt se concentra asupra aurei noastre, descalcind noduri invizibile. I-am spus ca-mi simteam sanul stang foarte greu, o senzatie ciudata care inca ma urmareste uneori si mi-a explicat ca e probabil “incarcat” de emotii; grijile si nelinistile mele imi disturba echilibrul si se cuibaresc parca toate acolo, aproape de inima. Am inteles atunci ca problemele mele in corpul fizic imi arata de fapt tulburari emotionale sau spirituale ce se materializeaza repede in spatiul material. Ne-a povestit si despre cazul barbatului care avea tot spatele acoperit de tatuaje intunecate, cu mesaje demonice si a venit la ea sperand sa-l ajute sa se elibereze psihic de toata energia lor joasa ce-l apasa.

La sfarsitul acelei vacante am plecat acasa cu o valiza plina de carti. Regretul plecarii era atat de profund dupa toate acele experiente, deoarece eram convinsa ca traiesc mai intens in Romania, ca acolo am un acces imens la cultivarea spiritualitatii mele, ca energia locului deschide atatea porti vazute si nevazute. Nu era zi sa nu fi intrat intr-o biserica si ma intrista cumplit gandul ca la intoarcere nu voi avea manastirile frumoase unde sa ma refugiez in clipe de deznadejde, de nevoie. Zecile de carti cumparate trebuiau sa tina locul acelui gol metafizic. Printre ele se aflau titluri precum Conversatii cu Dumnezeu, Copii Indigo, Camino, Cuvinte de intelepciune pentru fiecare zi, Emisarii Iubirii, Linistea Inimii: Reflectii ale Mintii Christice, Partea intunecata a cautatorilor de lumina si multe multe altele care mi-au luminat mintea si sufletul in anii ce au urmat. Dintre toate, citesc si astazi Frecventa Geniu de John J. Falone, o carte atat de fascinanta si inteleapta incat necesita studiul de-o viata. Daca as fi obligata sa iau o singura carte pe o insula pustie, ea ar fi alegerea mea clara. Ultima mea descoperire e Trupul Subtil: Enciclopedia Anatomiei Energetice, a lui Cyndi Dale, pe care o studiez cu sarguinta, cu highliter-ul in mana, de vreo saptamana. E geniala! Sper sa impartasesc ce invat despre tehnicile de vindecare energetica asupra carora intra in detaliu, sa discutam diferite experiente si intalniri frumoase, misterioase, miraculoase..Si sa ne amintim ca aceste preocupari merita toata atentia noastra…

sursa foto

Demisia

Schimbi locul, schimbi norocul.

Cel putin asta incerc sa-mi spun de doua saptamani de cand stau cu nervii in pioneze incercand sa aliniez toate constelatiile astfel incat decizia pe care trebuie sa o iau la munca sa fie cea luminata. Suntem bineinteles in era instabilitatii si a crizelor de toate felurile, motiv pentru care la fiecare sase luni ma intreb daca mi se va mai extinde contractul. Din inertie sau din interes, de bine, de rau, cu intrigi si povesti nesfarsite am petrecut ultimul an intr-un departament prin care s-au perindat frumos vreo 5 sefi diferiti dandu-mi ocazia sa-mi exersez adaptarea si aptitudinile de management al schimbarii. Sa devin un angajat optim, cum se doreste. Si sa invat sa vorbesc in limbaj de lemn, evident.

Acum doua saptamani s-a ivit ocazia sa plec. Brusc, subit si dintr-o data. Sa schimb piesa ca prea devenise o banda stricata. Decizia a fost ca intotdeauna spinoasa. Pun in taler + si -, aspectele pozitive si negative, probabilitatile, posibilitatile, strategiile, ce sfat mi-a dat X, ce sfat mi-a dat Y, ce mesaj am primit de la cartea-oracol, ce fata a iesit cand am dat cu moneda,  ce vis am avut, ce semn din cer (n-) a aparut. Draga cititor, nu m-am putut decide. In timp ce-mi repetam ca alegerea e singura libertate ce exista in viata si cam e timpul, nu doar sa ma visez femeie increzatoare in propriul instinct, ci chiar sa si fiu una, palpitatiile cresteau de parca de aceasta decizie imi atarna nu doar viitorul ci si mantuirea. In plus, cum adica sa plec din locul unde mi-am inceput cariera cu naivitatea tipica de proaspat absolventa? Le datorez loialitate totusi nu?

In filmul Under the Tuscan Sun, Diane Lane joaca rolul unei americance proaspat divortata care se muta in Italia incercand sa-si vindece inima ranita prin renovarea unei case vechi intr-un sat pitoresc pe coasta.  Isi doreste atat de mult sa se reindragosteasca, sa descopere o iubire noua si proaspata si visul pare a i se implini cand il intalneste pe El, un italian fermecator care-ti taie respiratia si in mrejele caruia cade aproape instant. Mai tarziu insa il gaseste langa o alta iar dezamagirea e profunda. Prietena ei insa ii povesteste altfel: cand eram copil, am cautat intr-o dupa amiaza o buburuza peste tot si n-am gasit; de epuizare, am renuntat si am adormit in iarba, rapusa de oboseala; cand m-am trezit peste o ora, misunau peste mine. Depune efort, trimite dorinta ta arzatoare in lume, in univers si da-i drumul sa se intoarca la tine. Renunta si va veni pare a fi morala.

Am renuntat, decizia a fost transmisa si acum astept cuminte happy end-ul meu.