Cautarea sufletului

Mi-e dor de miracole, de tot ceea ce nu se poate explica in cuvinte ci doar simti, de sacrul ascuns in profan…

M-a incantat mereu felul senin si natural in care noi romanii imbinam doua aspecte aparent opuse: crestinismul ortodox si atractia fata de stiintele asa-zis “new age”, cum ar fi astrologia, cititul in cafea, farmecele si practicile alternative spirituale. De exemplu, de la strabunica mea, care a trait pana la 92 de ani draga de ea, stiu ca leacul impotriva deocheatului e un ritual ce consta in recitarea rugaciunii Tatal Nostru, tinand in mana un chibrit aprins, care se stinge apoi intr-un pahar cu apa. De la o prietena am invatat ca atunci cand ma simt rau, fara nici un motiv aparent decat lipsa de energie, ajuta sa-mi masez bratul pornind de la incheietura cu miscari apasate in sus, pentru a “descalci” nodurile ce se formeaza sub piele. Departe de a fi o forma de “inapoiere”, aceste credinte merita respectate pentru ca descriu fenomene, boli si leacuri pe care stiinta a reusit mult mai tarziu sa le elucideze si dovedeasca in laborator.

La 16 ani cautarile mele in realmul spiritual au inceput in verva, in vacanta de vara petrecuta in tara. A ajutat si interesul matusii mele cu care am avut mereu o relatie speciala si care era adancita-n propriile explorari. Claudia a fost prima astroloaga pe care am intalnit-o impreuna. Nu-mi amintesc prea bine ce spunea astrograma ei despre viata mea, dar Claudia nu era doar astroloaga. Incepuse sa practice si sa prezinte si altora Reiki, o metoda naturala de vindecare a trupului, sufletului si mintii prin energia universala. Sesiunile cu ea au fost relaxante si benefice. Era atat de senina si cu un chip atat de luminos si impacat, incat cu greu ne-a venit sa credem ca nu cu mult timp in urma pierduse o sarcina cu gemeni in luna a 8-a. “Dorinta lor a fost sa se intoarca inapoi in cer” ne-a explicat simplu. Ma gandesc si acum la ea…

Alta data am vizitat o bioenergeticiana, recomandata matusii mele de o prietena. Femeia facea consultatii in propriul apartament, intr-un bloc oarecare langa Parcul Tineretului. Pe rand ne-am intins pe canapeaua ei lata, pe spate, cu ochii inchisi, in timp ce ea isi petrecea degetele incet deasupra zonei din trup unde acuzam dureri sau neplaceri. Lucra parca cu aerul, dar stiam ca de fapt se concentra asupra aurei noastre, descalcind noduri invizibile. I-am spus ca-mi simteam sanul stang foarte greu, o senzatie ciudata care inca ma urmareste uneori si mi-a explicat ca e probabil “incarcat” de emotii; grijile si nelinistile mele imi disturba echilibrul si se cuibaresc parca toate acolo, aproape de inima. Am inteles atunci ca problemele mele in corpul fizic imi arata de fapt tulburari emotionale sau spirituale ce se materializeaza repede in spatiul material. Ne-a povestit si despre cazul barbatului care avea tot spatele acoperit de tatuaje intunecate, cu mesaje demonice si a venit la ea sperand sa-l ajute sa se elibereze psihic de toata energia lor joasa ce-l apasa.

La sfarsitul acelei vacante am plecat acasa cu o valiza plina de carti. Regretul plecarii era atat de profund dupa toate acele experiente, deoarece eram convinsa ca traiesc mai intens in Romania, ca acolo am un acces imens la cultivarea spiritualitatii mele, ca energia locului deschide atatea porti vazute si nevazute. Nu era zi sa nu fi intrat intr-o biserica si ma intrista cumplit gandul ca la intoarcere nu voi avea manastirile frumoase unde sa ma refugiez in clipe de deznadejde, de nevoie. Zecile de carti cumparate trebuiau sa tina locul acelui gol metafizic. Printre ele se aflau titluri precum Conversatii cu Dumnezeu, Copii Indigo, Camino, Cuvinte de intelepciune pentru fiecare zi, Emisarii Iubirii, Linistea Inimii: Reflectii ale Mintii Christice, Partea intunecata a cautatorilor de lumina si multe multe altele care mi-au luminat mintea si sufletul in anii ce au urmat. Dintre toate, citesc si astazi Frecventa Geniu de John J. Falone, o carte atat de fascinanta si inteleapta incat necesita studiul de-o viata. Daca as fi obligata sa iau o singura carte pe o insula pustie, ea ar fi alegerea mea clara. Ultima mea descoperire e Trupul Subtil: Enciclopedia Anatomiei Energetice, a lui Cyndi Dale, pe care o studiez cu sarguinta, cu highliter-ul in mana, de vreo saptamana. E geniala! Sper sa impartasesc ce invat despre tehnicile de vindecare energetica asupra carora intra in detaliu, sa discutam diferite experiente si intalniri frumoase, misterioase, miraculoase..Si sa ne amintim ca aceste preocupari merita toata atentia noastra…

sursa foto

Viva vacanta: Album de vise

Stiu, e septembrie, noul inceput de an neoficial, iar vara e demult in oglinda retrovizoare. Nu si pentru mine. M-am intors de la caldura mare din Mexic,  de pe o plaja minunata, cu mirosul oceanului sarat inca in par, cu valiza plina si nedespachetata, cu nisip fin in carti, cu retina imprimata de toate nunatele de albastru si de verde, de palmieri, cu speranta ca pot tine toate grijile si gandurile negre inca departe de suflet, macar putin, putin mai mult.

Si cu o meditatie zen pulsand in minte: Nu are nici un rost sa te uiti catre sud, daca gandurile tale sunt orientate catre nord.

Suntem toti debusolati dupa vacanta? Uf!

–Viva Mexico!–

Uneori e nevoie de un loc minunat care sa ne aduca aminte de minunatia din noi. Mexico cloctind de viata, de soare, de caldura unui cuptor umed si fierbinte, de palmieri adiand cu insuportabila nostalgie, de o lumina suflata in aur, de mirosul sarat al oceanului turcoaz ca in reviste. Chiar am ajuns acolo?

Avionul zboara lin deasupra Pacificului, e un pescarus plutind in aer. La iesirea din aeroportul Cancun, in intregime alb si putin ocupat, un zid de fierbinteala intra direct in oase, carlionteaza parul, simt ca transpir si sub rama ochelariilor de soare, prin toti porii. Nu misca o frunza in vant. Mexicanii se agita lent, strigand numele turistilor, imbarcand bagaje, numarand bagaje, cerand semnaturi. In microbuz, aerul conditionat ne trezeste din toropeala. Autostrada pe Riviera Maya e punctata la fiecare cativa km de resorturi, cu intrari mai mult sau mai putin majestuoase. Soferul conduce atent, incetineste la o baricada permanenta de politie, trecem incet pe langa soldati inarmati cu mitraliere si ne amintim ca suntem intr-o tara unde statul a trimis armata in orase in lupte sangeroase impotriva mafiei drogurilor. Mexicul a primit multa publicitate negativa si numarul turistilor a scazut in ultimii ani, desi aici nu s-ar zice.

In rezort, ne primesc oameni prietenosi, placuti care ne privesc direct in ochi. Micuti de inaltime, ciocolatii la culoare, ei sunt urmasii faimosilor Maya si a stapanitorilor spanioli care au schimbat definitive caracterul zonei, dar nu au reusit sa distruga in intregime civilizatia veche de 4000 de ani. Exista inca sate unde locuiesc Mayasi puri urmand multe din obiceiurile si traditiile ancestrale – cu exceptia binenteles a sacrificiului uman, un ritual in care celor mai inzestrati meseriasi, razboinici, matematicieni le era inima smulsa in piept si oferita zeilor ca ofranda. Toate astea le-am aflat in timpul unui ghid la ruinele piramidei Tulum si as vrea sa spun ca am retinut mai mult dar eram prea ocupata sa respir in cele 45 de grade Celsius pe care le-am nimerit.

Resortul se afla la marginea junglei, iguanele si soparlitele convietuiesc cu turistii in armonie absoluta, intr-un peisaj de incantatoare vegetatie bogata, plina de rozul si portocaliul florilor tropicale. Cateva amintiri in carti postale…

Unde imaginatia e realitate

“Daca inchid ochii si-mi imaginez L.A., tot ce pot vedea e o mare vena varicoasa.” Cand Marilyn Monroe a rostit acea fraza minunat de neplacuta lui Truman Capote,  a surprins frumusetea groteasca a unuia dintre cele mai stranii orase din lume: aglomerat, in expansiune si testandu-si limitele geografice. Cand noi inchidem ochii si ne imaginam orice, tot ce vedem e L.A.

Asa incep editorii revistei americane Good seria de articole dedicate orasului Los Angeles. Titlul nu e intamplator – revista propune sa ne indreptam atentia (si) asupra tuturor lucrurilor care merg bine in lumea asta – exceptiile, initiativele interesante si folositoare umanitatii care ne dau speranta – exemple concrete ca nu totul se duce de rapa. De ce L.A.? Pentru ca e al doilea cel mai mare oras din State, pentru ca are o reputatie nefasta, o intindere halucinanta si probleme la fel ca in orice alta metropola vestica, doar la o scara mult mai larga.

Din 2008, majoritatea oamenilor din lume traiesc intr-o zona urbana acolo unde se impletesc nodurile sociale, culturale, politice si binenteles economice dar unde calitatea vietii e deseori precara. Dincolo de statistici, in oras, navigam si negociem mereu intre centru si periferie, amestecam clasele sociale, localnicii, provincialii si strainii, trasam bariere si redefinim limite. Orasul e pestrit si galagios, pune la cale intalniri si ciocniri imprevizibile, se agita, se-ncalzeste, fierbe si clocoteste. Traiesc impreuna milioane din ce in ce mai putin omogene in origini, identitate si credinta. Intr-un oras, ne lasam amprenta colectiv nu doar asupra spatiului fizic,  prin arhitectura si planuri de urbanism, ci si asupra spatiului psihic, imaginar si din energia noastra comuna se desprinde atmosfera, vitalitatea si prosperitatea unui loc. Diversitatea a devenit o realitate, nu doar un motto.

Calatoria intr-un oras nou e intotdeauna o iesire din cotidian, o rupere de nivel mai mult sau mai putin profunda. Am trait in L.A. timp de trei saptamani ca intr-o transa, atat de profund a fost efectul geografiei desertice si energiei speciale si absorbante. Sigur, e un oras in care oamenii muncesc si se distreaza ca oriunde dar dincolo de aceasta dimensiune banala a vietii, vibreaza un ceva altfel asupra intinderii de 1214 km patrati (de cinci ori cat Bucurestiul). I-am inteles pe cei care vin si nu mai pleaca, atrasi de o chemare puternica, hranita de aura inselatoare a filmelor si imprimata in subconstientul colectiv. E un miraj in care e pacat sa nu te pierzi, sa nu mai stii de unde vii si unde te duci, s-o iei de la capat, sa te reinventezi. Creativ, incert, instabil, hyper real, adeseori brutal in stratificarea sociala, saracia si singuratatea lui. E ca peste tot, e ca niciunde.

Sunt curioasa ce oras v-a cucerit, pentru ce loc simtiti un atasament special, de unde ati visat cu ochii deschisi sa nu mai plecati…

Montréal, mon amour

Aveam nevoie demult de o escapada la Montréal, sa ma pierd pe strazile pietruite ale vechiului port, sa ma regasesc in piatetele in stil european, in parcurile ca oaze urbane. Sa-mi amintesc de un sarut demult uitat, de toate anotimpurile care au trecut peste oras si peste mine, de placerea sa ne redescoperim mereu altfel, mereu la fel.

Palatul Congresului:

Dimineata, cand turistii inca n-au invadat stradutele din vechiul oras:

Pe insula Sainte-Hélène, Biosphera, monument arhitectural construit cu ocazia Expo ’67 serveste drept muzeu al  mediului, cu expozitii interactive menite sa puna in lumina problemele majore de mediu cu care ne confruntam. Langa ea, o casa model complet ecologica, cu panouri solare si incalzire alternativa.

Pe cealalta insula, Notre Dame, circuitul era pregatit pentru Formula 1 Marele Premiu, si deschis amatorilor de curse. Din pacate limita de viteza era de 30 km/h.

Intrarea spre Gradina Botanica si vedere spre Parcul Olimpic unde numele Nadiei ramane pe veci in piatra insemnat:

Si pentru ca tot e Canada, am dat si de un castor tare simpatic si pufos, rontaind linistit din iarba unui parc, pe insula:

In final, o delicioasa cafea, la o pretioasa cafenea, spuma de pe tortul nostalgiei a carei dulceata o simt inca.

Spiridusul Elfi

De fiecare data cand merg in vacanta, am parte de intalnirea cu un copilas interesant. Acum un an, in Grecia, am avut placerea sa intalnesc un bobo dulce si ganditor, asa cum par adesea sa fie copii mici ai acestei noi generatii.

Ultima zi de plaja. Caldura fierbinte de la amiaza. In fata mea, sub o umbreluta albastra se instaleaza comod o familie de sarbi cu trei copii, din care cel mai mic are poate doar 1 an. Blondut, golut, dulce cu chipul incruntat, fara zambete, concentrat asupra biberonului pe care il indeasa tacticos in nisip. Prevazatoare, mama i-l smulge din manuta grasuta chiar inainte sa ii atinga buzele. Neperturbat, micutul Elfi, pentru ca ar putea fi un spiridus, isi continua explorarile cercetand un pahar inalt si alunecand cu manutele nisipoase in ulciorul de apa si gheata proaspat umplut. De data asta, taticul isi asuma responsabilitatea sa il indrume pe drumul bun. Seamana ca doua picaturi. Ghicind varsta celorlalti doi copii, ma gandesc ca Elfie a fost o surpriza, dar una placuta. Acum e miezul familiei.

Dupa o jumatate de ora de joaca, mogaldeata se aventureaza la cativa pasi de umbreluta, pentru a ajunge la scaunul meu de unde il admir razand piscandu-l usor de manuta. Serios, imi intoarce spatele si avanseaza inca doi pasi in plin soare dar se opreste brusc. Constiinta nisipului arzator ii provoaca o scurta mirare in ochi, urmata brusc de un plans cu dedicatie, iar taticul, urmarindu-i miscarile si mereu atent il ridica in brate mangaindu-l si turnandu-i apa peste picioruse. Suspin. Nimic mai sexy decat un barbat grijuliu cu copilul sau. Imi aranjez ochelarii de soare si ma intind visand pe spate. Elfie, sfarsitul rozaliu de vacanta.