Blind date

Aveam mii de fluturasi in stomac cand am intrat in bar si il cautam cu privirea. De cate ori mai facusem asta, dar nu mi-am invatat lectia : niciodata proiectia nu se potriveste cu realitatea, mereu e ori mai scund, ori mai gras, ori mai prost imbracat, ori mai lipicios, ori mai grabit, ori mai nesuferit. Imi ardeau obrajii si eram convinsa ca toata lumea din jur stia de ce ma aflu acolo.

M-ai facut sa astept un sfert de ora, ma pregateam sa-mi inec amarul convins ca n-ai sa apari. Dar am aparut pentru ca o data ce mi-am dat cuvantul, urasc sa dezamagesc, chiar si un strain. Senzatia iesirii din planul stabilit mi-ar confirma lipsa de curaj. Ma gandeam deseori, cand eram mica, cum ar fi sa merg pe strada, in drum spre casa sau scoala si dintr-o data sa ma loveasca o amnezie totala si sa nu mai stiu nici cine sunt, nici unde ma duc (la propriu, pentru ca la figurat e deja o realitate). Sau uneori proiectam fantezia mea asupra vreunei doamne frumos imbracata, care se grabea probabil la piata pana nu pleaca doamna preoteasa cu cea mai buna smantana din tot judetul. Dar in mare parte eu jucam rolul principal si-mi dau seama acum ca era probabil o forma subconstienta a dorintei de a ma sustrage din lume, din responsabilitatile mele grele de eleva (nota 10 pe linie era un must), din toate functiile si obligatiile din familie, din societate.

Era foarte inalt si parca sfios. Am povestit despre calatoriile noastre prin lume, ce nu functioneaza in orasul asta anost, de ce-mi ia o ora sa beau un pahar de vin si nu stiu cum s-a facut ca petrecusem trei ore fara sa le simt. Timpul suspendat, biensur. Isi ascunsese mainile sub masa toata seara, aratandu-mi palma stanga doar cand i-am promis sa-mi dezvalui talentele ascunse in chiromantie. Stateam fata in fata. Nu vreau sa vin langa el sa citesc mai bine? De fapt n-a fost o intrebare, ci mai mult o indicatie. Vino. Primul sarut, umed si fin, infioratoare adiere a unei dorinte ascunse adanc. Mi-am amintit atunci de eroul lui Eliade in Huliganii gandindu-se fascinat la miile de impreunari ce trebuie ca au avut loc de-a lungul vremii ce au facut posibil acel moment unic cand isi imbratisa iubita…

Mai tarziu i-am spus ca nu vreau romantisme, trandafiri. Nu e nevoie nici sa ma scoata in oras la cina si film, desi acceptasem deja de cateva ori. Nu e nevoie sa-mi ofere declaratii siropoase. Dar apropierea incepuse sa-mi topeasca detasarea. M-am trezit intr-un moment de luciditate intrebandu-l.. ce facem acolo, impreuna. E vreo distractie ieftina? Nu. Avem o atractie chimica puternica, o simbioza senzuala, o legatura care-si cauta implinirea. De ce vreau atunci sa fug departe sa ma ascund in cel mai intunecat colt unde sa-mi rasfir emotiile ca o adolescenta ranita si vulnerabila. Ma indragostisem oare pe nesimtite?

Intalnirea

Uneori, trecutul napadeste cu inversunare si reinvie nemilos sentimente cu greu ingropate. O zi de incercari, demult, s-a infatisat din nou limpede in amintire. Despre dorinte neimplinite si despre sentimente in fata celor pe care Cioran ii numeste “fiinte pe care le traim atat de intens in noi, incat existenta lor exterioara devine superflua si reintalnirea lor o penibila surpriza”, in randurile urmatoare.

Inainte.

Dupa toata vanzoleala nebuna din acea luna, ma duc sau nu ma duc sa-l intalnesc in realitate, il gasesc in sfarsit on-line pe G. Inima imi era un fluturas inchis in piept, ardeam de nerabdare sa-i spun cand vin, sa-i vad reactia. In ultima luna vorbisem rar si putin, nu ca in vremurile bune si mi-am spus ca oricum nu ma duc pentru el, dar el va fi jucaria la indemana si precis urma sa ne dam mesaje, sa ne vedem pasager, sa ne tatonam trei saptamani. M-a intrebat cand vin. In 10. Presimtind ca ceva nu e bine, il intreb cand pleaca din Ro. In 13. Mi-a cazut fata, mi-a scazut pulsul instantaneu. M-am simtit ca lovita de tren, dezaxata, dezechilibrata si confuza. Mi s-a rupt firul si nu reuseam sa ma culeg nicicum. Abia dupa doua trei ore in care mai mult m-am tarat am reusit sa realizez cat de mult contam sa fie acolo, cat mi-am ascuns de mine dorinta sa-l vad, palpitatia, entuziasmul, curiozitatea. Si acum avem doar 3 zile la dispozitie? Numai legile misterioase ale karmei mai puteau explica razbunarea asta a destinului.
S-a enervat, ne-am certat. Mi-a spus mai demult ca pleaca la sfarsit de septembrie dar de fapt stia ca nu va fi asa si nu s-a deranjat sa-mi spuna. Ce credea ca nu mai vin deloc? De aici raceala?
Trebuia sa fiu mult mai precisa in organizarea acestei vacante, dar nu mi-am imaginat niciodata ca o gluma atat de proasta ar strica totul. Dupa luni si luni de discutii interesante, intense, palpitante. Caderea interioara – pura si lunga – a fost deplina. Toate planurile, pe apa sambetei. Lasa, ca gasim noi o dupa amiaza sa iesim in oras, nu se poate doar. Incerca o consolare doar pe jumatate. Dar mi-am permis sa cred si asta. De ce au barbatii oroare sa spuna lucrurilor pe nume? Le lipseste o doaga emotionala, o fibra a dulcegariilor sau e mai degraba un caz filozofic, barbatii intelegand ca o data rostit, orice sentiment e saracit, nuanta pierduta.

Momentul.

Daca a tinut 2 minute se pune?

Doua minute, destul cat se ne pupam semi-formal pe obraz, el sa fumeze o tigara si sa imi mangaie o data bratul, sa ma priveasca, sa ma lipesc de masina si probabil sa visez cu ochii deschisi. I-a sunat telefonul, ceva urgent.  Poate nu trebuia sa cobor in blugi si tricou, poate trebuia sa pun ceva mai mult fard, rimel, poate, poate…
Am privit mai mult in pamant, sfioasa sa il vad masurandu-ma, absorbindu-ma, tematoare sa nu-mi vada dorinta. Da, ajung in 10 minute, ma grabesc. Chiar? Am uitat ce frumos mi-a vorbit. A uitat ce frumos mi-a vorbit. Mi-as vesteji viata langa el. De ce? Pentru ca e mai usor sa-ti legi viata de el, de cineva, de ceva, de orice din exterior care te scuteste de responsabilitatea de a fi singura la carma vietii. Teama de a-ti lega viata doar de tine.
Aceeasi inaltime ca mine. Rotund pe unde trebuie. Isi arata cei 40 si ceva de ani. As fi vrut mai mult, multi mai mult.

Dupa.

Imaginile cu el curg inca. Cu cat timpul in care nu ne vorbim trece, cu atat devin mai melancolica si ingaduitoare fata de fostele lui gesturi si cuvinte nedelicate, grosolane, reci, nepasatoare. Clasic. Un schelet asupra caruia mi-am permis sa muncesc, sa-l plamadesc in carnea si sangele barbatului ce imi imaginez ca e, ca ar putea fi. Peisajul ma absoarbe si cad brusc in astfel de reverii fara sa mai pot vorbi sau gandi, ma las complet prada imaginilor, caldurii. Vreau sa plec, sa uit cat mai repede dar scena se repeta delirant cand inchid ochii. Asteptarile s-au prefacut demult in nisip si aluneca la infinit din mine. Cat sens mai are sa continuam de aici si in ce directie oare?

Inflacararea

Noptile prinsera a se scurta. Noutatea, jocul ca o gaura de iepure in care aluneca intai timid, apoi cu indrazneala, curioasa sa afle unde va ateriza. Inainte sa fie pregatita, M. ceru sa o auda. Sa-i sopteasca visele cele mai nebune, dorintele cele mai ascunse, temerile cele mai negre. Sa-si deschida inima, sa-si elibereze mintea si gandurile in neantul virtual. Sa treaca la urmatorul nivel.

Dar libertatea o inhiba. Vocea facea totul sa para dintr-o data mult prea real. Infiorator de real.

vezi ce baiat bun sunt? ..zi merci ca nu te mai pun sa zici din vorbe
da… apreciez enorm ca procedezi asa subtil
noroc ca nu esti de fata…ca atunci nu scapai sa te exprimi

Ca un amurg tarziu, dorinta de a-l vedea se infiripase interzisa si ascunsa intre cer si pamant. Cum.., cand…, de ce…, dar nu, nu ar fi corect.

Incantarea

Cand l-a cunoscut pe M., astepta un semn. Ceruse puterilor mai mari ale universului sa-i arate o directie, sa-i confirme ca macar unul din visele ei  nebune are pecetea destinului. Era o seara obisnuita, dupa o cina cu iubitul ei serios si atent ce gatise fructe de mare in vin alb completate de capsuni si frisca la desert. Cina romantica dar nu la lumina lumanariilor pentru ca nu gustau astfel de dulcegarii. La 24 de ani, gasise o oaza neasteptata in statornicia lui nestramutata. Tarziu, in timp ce el schimba canalele in viteza la televizor, ea se aseza comod intr-un colt de fotoliu si deschise laptopul.

Din prima clipa, o intriga abordarea lui directa si simpla, plictisita fiind de toate celelalte “ce faci papusa”, enervantul “cf?” sau mai rau “buna frumoaso”. Nu era urata, dar prefera sa ii ignore pe acei Don Juani virtuali, majoritatea baietei de 20-21 de ani, singurii trezi la ora aceea tarzie din noapte. De cele mai multe ori, conversatiile cu ei se impiedicau rapid. Dar persista sperand, ca in seara, cineva o va fermeca. O incanta mediul anonim si experienta efemera a unei discutii nonconformiste si subtile, intalnirea a doua mintii fara bagajul obositor al structurii sociale de interactionare, fara masuratorile discriminante ale lui fata-in-fata, fara expunerea fizica care cenzureaza pentru a proteja.

- ce te framanta?

- caut un raspuns la o mare intrebare..ce sa fac cu viata mea

- stii cum se spune:  cauta si vei gasi, cere si ti se va raspunde

- dar ma atrag atatea optiuni, as vrea sa fac cinci lucruri deodata, mi-e teama.. cum stiu ca am ales corect?

- nu stii niciodata..dar le incerci pe rand…

Stia ca prietenele nu ii inteleg atractia pentru virtual, ca multi nu vad decat un ecran de plastic acolo unde ea percepea un univers de posibilitati, vibrand din energia miilor de ganduri si proiectii amplificate si reflectate inapoi. In seara aceea, ceva magic se contura in lumea ei interioara, o trezire misterioasa, un scurt circuit al imaginatiei intr-o scanteie orbitoare. Isi aminti cand la 12 ani isi plantase adanc talpile in nisipul cald si umed si nu putu stavili imboldul de a-i soptii marii secretul ei ca un mugur rasarit in vis – ca e fericita cu oamenii minunati ce-i sunt familie in lumea aceasta, pentru ca ea vine din alte zari senine si acolo roaga marea sa o astepte la intoarcere. Crescuse si nu se ofilise niciodata in ea constiinta ca nimic nu e intamplator.

In doua oare, si-au scris fara suflare. Aflase ca locuieste la multe ore distanta cu avionul, ca munceste o meserie oarecare, ca a trait pe doua continente si a adunat putin peste 20 de ani mai multi decat ea. Au atras-o mereu barbatii maturi. O fermeca increderea si inteligenta lui, simtindu-i in acelasi timp unda de raceala, detasare, o asprime chiar plutind la suprafata; un curent a carui adancime avea sa o simta dureroasa mai tarziu. Un Heathcliff din La rascruce de vanturi, obraznic de sincer – vorbeste cu mine ca in capul tau. O avertiza voalat ca si-a dat seama demult ca prima impresie pe care o lasa unei femei e cea de pradator, iar daca nu ar fi vorbit cu el, daca l-ar fi vazut la o petrecere, s-ar fi ferit din calea lui. Dar un golan inteligent si subversiv e greu de refuzat, nu?.  What you see is what you get. I-a cazut usor, cu placere, in plasa.

Cuvintele unui prieten ii rasunara in minte: tu nu te indragostesti oricum de cineva, decit ca un ocol necesar prin el ca sa te intorci la tine. Inchise cu un zambet.

Va urma.