Nimicul conteaza

Liniste va rugam, se mediteaza.

E luni aproape, teroarea zilei de Duminica se disipeste usor cu un mojito si o carticica pretioasa, Zenisme, sa radem pe calea spre iluminare.

Zenul nu poate fi inteles prin logica, din contra, el scurtcircuiteaza procesul linear si rational al gandirii care nu a reusit sa ajunga la adevar, la esential. Cea mai reconfortanta calitate a zenului este ca nu ofera raspunsuri e unul din aforismele amuzante, dar care pune pe ganduri. Zenul e antidotul perfect pentru intrebarile prea grele, dilemele prea finale, teoriile prea serioase.

Iar daca tot au fost atatea discutii cu Bac-ul si fiindca petrecem ani de zile prin scoli, invatand, tocind, absorbind, uitand, memorand, rememorand si tot asa pana avem spatele incovoiat de carti si mintea plina de “cunoastere”, zenul ne spune asa:

Un aspirant zen foarte nerabdator si-a intrebat maestrul cat timp ii va lua ca sa inteleaga cu adevarat meditatia zen.

- Cel putin zece ani, i-a raspuns maestrul.

- Dar daca studiez de doua ori mai mult? a intrebat aspirantul.

- Atunci iti va lua cel putin 20 de ani! i-a raspuns maestrul.

Ce fel de cunoastere, invatatura sau materie ar trebui aprofundata de fapt?

Raportul Hite

Am descoperit recent Raportul Hite: Studiu asupra sexualitatii feminine, realizat pentru prima data in 1976 de cercetatoarea americanca Shere Hite. Raportul a revolutionat nu doar prin franchetea cu care a dezvaluit raspunsurile a trei mii de femei la intrebari intime despre viata lor sexuala ci prin concluziile noi si provocatoare ale perspectivei feminine. E una din acele carti ce se citesc cu creionul in mana, subliniind pasaje importante, facand notite pe marginea paginii, marcand anumite sectiuni ce merita recitite si reintelese. As vrea sa prezint intr-o serie scurta rezultatele esentiale din cateva capitole, ocazie cu care aprofundarea subiectului va fi posibila.

Contextul lucrarii e important. Aspectul inovativ l-a reprezentat chiar metoda de studiu: Hite a ales sa afle direct de la femei, in propriile lor cuvinte, ce simt atunci cand isi traiesc sexualitatea singure sau cu un partener. In momentul publicarii, acum 35 de ani, feminismul cucerea Vestul si deschidea o noua era in discutia despre egalitate si relatii. Eliberarea de sub tutela tatalui, a sotului, descoperirea independentei si a aventurii au constituit pasi fundamentali spre o schimbare a perceptiilor ce a permis revolutiei sexuale sa prinda aripi atat de puternice. Era timpul ca femeile sa redefineasca dialogul si mai ales intrebarile, sa isi exprime liber dorintele si sa provoace rasturnarea vechilor asteptari si teorii.

Hite subliniaza ca una din concluziile studiului se refera la ideea ca sexul reprezinta nu doar un act biologic sau mecanic ci si o adevarata institutie istorica si culturala, ce poate evolua in functie de schimbarile in societate si mentalitate.

Hite a pornit la drum intrigata si mai tarziu revoltata de concluziile celor mai mari experti de pana atunci asupra sexualitatii feminine, inclusiv a orgasmului: Freud spunea ca femeile trebuie sa se “maturizeze” si sa adapteze la sex, iar Kinsey, celebrul cercetator, a concluzionat ca o data ce o femeie e maritata destul de mult timp si acumuleaza mai mult experienta, va ajunge sa atinga “adevaratul” orgasm. Concluzia Raportului Hite e exact opusa. Femeile ce au raspuns chestionarului detaliat de 58 de intrebari si-au spus, in majoritate covarsitoare cuvantul si ramane de aflat impreuna daca aceasta mostra reflecta in linii mari si sentimentele noastre.

De ce e atat de important ca definitia amorului sa fie analizata sub lupa? Pentru ca, asa cum Foucault a demonstrat in Istoria Sexualitatii, definitiile si discursurile asupra lor nu au o calitate neutra – ele sunt legate intim de putere si de control asupra corpului si a destinului femeii. Dupa secole in care discursul dominant masculin a repartizat femeia fortat intr-un rol exclusiv de reproducere in sfera familiei, a venit vremea cand discursul trebuie sa reflecte aceasta recastigare a puterii de decizie asupra propriului trup. O noua intelegere a ce e “normal” sa simta o femeie si a ce simte cu adevarat vs. a ce ar trebui sa simta e fundamentala. Studiul Hite trage perdeaua si contribuie la o miscare importanta, desi inca fragila, in care femeile isi redescopera aprecierea si iubirea de sine, isi redefinesc felul in care isi percep corpul, modul in care il trateaza si il impartasesc, si isi reinventeaza relatiile intime, comunicand mai des, mai profund, mai sincer cu partenerul de dragoste si/sau de viata.

Nu degeaba a numit-o Marlon Brando “singura carte sincera despre sex” si ziarul New York Times “fascinanta, revelatoare, plina de recompense, un must pentru toata lumea, barbati si femei”.

A mai citit-o cineva?

Insuportabila usuratate a existentei

Cand am ales in facultate sa studiez stiintele politice, stiam ca vreau sa muncesc la stat, in interesul public. Idealista, stiu. Munca s-a dovedit insa a fi interesanta, relevanta datorita impactului direct. Nu salvez lumea, nu vindec cancerul, dar la o scara mult mai mica simt ca daca rezultatul muncii mele ajuta la construirea unei vieti mai bune, in ciuda tuturor frecusurilor si murdariilor politice care vin la pachet, in majoritatea timpului merita. Ajuta desigur si o doza buna de scepticism si un pahar cu vin seara.

Insa uneori ma consuma gandul ca ajung sa stiu mai multe despre managementul de proiect decat despre nemurirea sufletului.

Daca petrec opt ore pe zi redactand rapoarte, analizand programe, compunand e-mailuri, frematand la ultimul zvon despre restructurari, cu ce energie mai meditez , mai citesc, mai hranesc aceasta ultima realitate a existentei care se numeste suflet?

Privesc cu suspiciune goana mea si a tuturor spre construirea unei cariere. Simt ca la fiecare treapta sociala mai inalta, in orice sistem public sau privat, trebuie sa dai ceva din tine. Trebuie sa iti sacrifici pe rand indoiala si dilemele, luand strans in brate viziunea corporatista cu misiunea si strategiile ei. Sa ingenunchezi la altarul ei, sa versi o lacrima la mormantul libertatii tale, si sa te ridici uns de-al lor, consolat ca ai reusit in viata prin titlul pompos pe usa, casa cu trei etaje, vacanta la cinci stele in vazduhuri azurii, copiii la scoli private si cate-un pelerinaj in orasul natal la depanat amintiri ca, deh!, nostalgia da bine. Competitia asta se numeste in engleza rat race, un nume nu tocmai flatant pentru concursul in care fugim sa ajungem primii la cat mai mult cascaval.

Recunosc, imi permit contemplarea serioasa a acestei probleme dintr-o pozitie deja privilegiata.

In final, ramane totusi mereu aceeasi intrebare : (Cum) pot sa cunosc adevarul ramanand in lume, participand la ea?

D. Perjovski

Incantarea

Cand l-a cunoscut pe M., astepta un semn. Ceruse puterilor mai mari ale universului sa-i arate o directie, sa-i confirme ca macar unul din visele ei  nebune are pecetea destinului. Era o seara obisnuita, dupa o cina cu iubitul ei serios si atent ce gatise fructe de mare in vin alb completate de capsuni si frisca la desert. Cina romantica dar nu la lumina lumanariilor pentru ca nu gustau astfel de dulcegarii. La 24 de ani, gasise o oaza neasteptata in statornicia lui nestramutata. Tarziu, in timp ce el schimba canalele in viteza la televizor, ea se aseza comod intr-un colt de fotoliu si deschise laptopul.

Din prima clipa, o intriga abordarea lui directa si simpla, plictisita fiind de toate celelalte “ce faci papusa”, enervantul “cf?” sau mai rau “buna frumoaso”. Nu era urata, dar prefera sa ii ignore pe acei Don Juani virtuali, majoritatea baietei de 20-21 de ani, singurii trezi la ora aceea tarzie din noapte. De cele mai multe ori, conversatiile cu ei se impiedicau rapid. Dar persista sperand, ca in seara, cineva o va fermeca. O incanta mediul anonim si experienta efemera a unei discutii nonconformiste si subtile, intalnirea a doua mintii fara bagajul obositor al structurii sociale de interactionare, fara masuratorile discriminante ale lui fata-in-fata, fara expunerea fizica care cenzureaza pentru a proteja.

- ce te framanta?

- caut un raspuns la o mare intrebare..ce sa fac cu viata mea

- stii cum se spune:  cauta si vei gasi, cere si ti se va raspunde

- dar ma atrag atatea optiuni, as vrea sa fac cinci lucruri deodata, mi-e teama.. cum stiu ca am ales corect?

- nu stii niciodata..dar le incerci pe rand…

Stia ca prietenele nu ii inteleg atractia pentru virtual, ca multi nu vad decat un ecran de plastic acolo unde ea percepea un univers de posibilitati, vibrand din energia miilor de ganduri si proiectii amplificate si reflectate inapoi. In seara aceea, ceva magic se contura in lumea ei interioara, o trezire misterioasa, un scurt circuit al imaginatiei intr-o scanteie orbitoare. Isi aminti cand la 12 ani isi plantase adanc talpile in nisipul cald si umed si nu putu stavili imboldul de a-i soptii marii secretul ei ca un mugur rasarit in vis – ca e fericita cu oamenii minunati ce-i sunt familie in lumea aceasta, pentru ca ea vine din alte zari senine si acolo roaga marea sa o astepte la intoarcere. Crescuse si nu se ofilise niciodata in ea constiinta ca nimic nu e intamplator.

In doua oare, si-au scris fara suflare. Aflase ca locuieste la multe ore distanta cu avionul, ca munceste o meserie oarecare, ca a trait pe doua continente si a adunat putin peste 20 de ani mai multi decat ea. Au atras-o mereu barbatii maturi. O fermeca increderea si inteligenta lui, simtindu-i in acelasi timp unda de raceala, detasare, o asprime chiar plutind la suprafata; un curent a carui adancime avea sa o simta dureroasa mai tarziu. Un Heathcliff din La rascruce de vanturi, obraznic de sincer – vorbeste cu mine ca in capul tau. O avertiza voalat ca si-a dat seama demult ca prima impresie pe care o lasa unei femei e cea de pradator, iar daca nu ar fi vorbit cu el, daca l-ar fi vazut la o petrecere, s-ar fi ferit din calea lui. Dar un golan inteligent si subversiv e greu de refuzat, nu?.  What you see is what you get. I-a cazut usor, cu placere, in plasa.

Cuvintele unui prieten ii rasunara in minte: tu nu te indragostesti oricum de cineva, decit ca un ocol necesar prin el ca sa te intorci la tine. Inchise cu un zambet.

Va urma.

Momente si schite de soferita

Daca fiecare drum ar fi asa…

Mi-am luat carnetul doar de un an de zile, descoperind simultan si placerea libertatii de a  naviga singura spre toate destinatiile si furia de road rage la intalnirea cu prostia, incompetenta, neatentia sau nesimtirea altor soferi in trafic. Nu intelesesem pana atunci prea bine senzatia de furie instanta cand cineva iti taie calea, sau nu se misca la verde si nici tentantia de a face cu farurile sau a claxona intru atentionarea greselii. O inteleg, promit, o inteleg.

Dar nu o (mai) practic. Am din fire o relaxare in fata situatiilor stresante de acest fel – m-au ajutat probabil anii de citit sfaturi zen si arma secreta a intelegerii ca nu pot controla cum se poarta ceilalti, dar pot controla reactia mea. Pot alege sa devin suparata si furioasa, sa o iau personal si sa agravez situatia prin emotiile mele negative, sau pot alege sa ma detasez, sa nu raspund provocarii, sa constientizez in acea secunda ca nu are rost sa las iluziile mele sa interactioneze cu iluziile altcuiva. Ce rost are?

Pe cat de adanc mi-am imprimat aceasta intelepciune a non-furiei, pe atat de putin sunt tentata sa conduc prin Bucuresti. Intai pentru ca mi-ar trebui o masina automatica – am incercat sa invat pe manuala intr-o vara dar spre disperarea dragutului meu instructor si iubit, nu prea reuseam sa tin motorul pornit. Nu ajuta prea mult la incredere. Aici, cand am luat lectii, m-a disperat instructorul indian cand explica foarte calm ca sunt ori prea aproape, ori prea departe de bordura la curba, ca nu ma uit destul in oglinzi, ca parcarea paralela e o arta usor dobandita (!) si ca trebuie sa conduc cu 40km/h chiar daca testez toti nervii celor din spate si ma depasesc toate masinile intr-o mare veselie. Dar divaghez. Al doilea motiv pentru care ma tem sa ma urc la volan in capitala e intimidarea in fata strazilor magic intortocheate (le ador farmecul!) si bineinteles teama de apostrofari mai mult sau mai putin politicoase de la soferii super extra grabiti.

Dar banuiesc ca pana la urma totul e o chestiune de necesitate si obisnuinta. Am condus prin Los Angeles, unde aglomeratia e legendara, fara sa fac accident (ok, era sa dau peste un biciclist dar astea se mai intampla nu?). Conduc prin Toronto, chiar si in centru unde strazile sunt inguste, pietonii multi si parcarea inghesuita. Dar Bucurestiul ramane inca de explorat.

Voi ce experiente aveti la volan?