Unde imaginatia e realitate

“Daca inchid ochii si-mi imaginez L.A., tot ce pot vedea e o mare vena varicoasa.” Cand Marilyn Monroe a rostit acea fraza minunat de neplacuta lui Truman Capote,  a surprins frumusetea groteasca a unuia dintre cele mai stranii orase din lume: aglomerat, in expansiune si testandu-si limitele geografice. Cand noi inchidem ochii si ne imaginam orice, tot ce vedem e L.A.

Asa incep editorii revistei americane Good seria de articole dedicate orasului Los Angeles. Titlul nu e intamplator – revista propune sa ne indreptam atentia (si) asupra tuturor lucrurilor care merg bine in lumea asta – exceptiile, initiativele interesante si folositoare umanitatii care ne dau speranta – exemple concrete ca nu totul se duce de rapa. De ce L.A.? Pentru ca e al doilea cel mai mare oras din State, pentru ca are o reputatie nefasta, o intindere halucinanta si probleme la fel ca in orice alta metropola vestica, doar la o scara mult mai larga.

Din 2008, majoritatea oamenilor din lume traiesc intr-o zona urbana acolo unde se impletesc nodurile sociale, culturale, politice si binenteles economice dar unde calitatea vietii e deseori precara. Dincolo de statistici, in oras, navigam si negociem mereu intre centru si periferie, amestecam clasele sociale, localnicii, provincialii si strainii, trasam bariere si redefinim limite. Orasul e pestrit si galagios, pune la cale intalniri si ciocniri imprevizibile, se agita, se-ncalzeste, fierbe si clocoteste. Traiesc impreuna milioane din ce in ce mai putin omogene in origini, identitate si credinta. Intr-un oras, ne lasam amprenta colectiv nu doar asupra spatiului fizic,  prin arhitectura si planuri de urbanism, ci si asupra spatiului psihic, imaginar si din energia noastra comuna se desprinde atmosfera, vitalitatea si prosperitatea unui loc. Diversitatea a devenit o realitate, nu doar un motto.

Calatoria intr-un oras nou e intotdeauna o iesire din cotidian, o rupere de nivel mai mult sau mai putin profunda. Am trait in L.A. timp de trei saptamani ca intr-o transa, atat de profund a fost efectul geografiei desertice si energiei speciale si absorbante. Sigur, e un oras in care oamenii muncesc si se distreaza ca oriunde dar dincolo de aceasta dimensiune banala a vietii, vibreaza un ceva altfel asupra intinderii de 1214 km patrati (de cinci ori cat Bucurestiul). I-am inteles pe cei care vin si nu mai pleaca, atrasi de o chemare puternica, hranita de aura inselatoare a filmelor si imprimata in subconstientul colectiv. E un miraj in care e pacat sa nu te pierzi, sa nu mai stii de unde vii si unde te duci, s-o iei de la capat, sa te reinventezi. Creativ, incert, instabil, hyper real, adeseori brutal in stratificarea sociala, saracia si singuratatea lui. E ca peste tot, e ca niciunde.

Sunt curioasa ce oras v-a cucerit, pentru ce loc simtiti un atasament special, de unde ati visat cu ochii deschisi sa nu mai plecati…

Momente si schite de soferita

Daca fiecare drum ar fi asa…

Mi-am luat carnetul doar de un an de zile, descoperind simultan si placerea libertatii de a  naviga singura spre toate destinatiile si furia de road rage la intalnirea cu prostia, incompetenta, neatentia sau nesimtirea altor soferi in trafic. Nu intelesesem pana atunci prea bine senzatia de furie instanta cand cineva iti taie calea, sau nu se misca la verde si nici tentantia de a face cu farurile sau a claxona intru atentionarea greselii. O inteleg, promit, o inteleg.

Dar nu o (mai) practic. Am din fire o relaxare in fata situatiilor stresante de acest fel – m-au ajutat probabil anii de citit sfaturi zen si arma secreta a intelegerii ca nu pot controla cum se poarta ceilalti, dar pot controla reactia mea. Pot alege sa devin suparata si furioasa, sa o iau personal si sa agravez situatia prin emotiile mele negative, sau pot alege sa ma detasez, sa nu raspund provocarii, sa constientizez in acea secunda ca nu are rost sa las iluziile mele sa interactioneze cu iluziile altcuiva. Ce rost are?

Pe cat de adanc mi-am imprimat aceasta intelepciune a non-furiei, pe atat de putin sunt tentata sa conduc prin Bucuresti. Intai pentru ca mi-ar trebui o masina automatica – am incercat sa invat pe manuala intr-o vara dar spre disperarea dragutului meu instructor si iubit, nu prea reuseam sa tin motorul pornit. Nu ajuta prea mult la incredere. Aici, cand am luat lectii, m-a disperat instructorul indian cand explica foarte calm ca sunt ori prea aproape, ori prea departe de bordura la curba, ca nu ma uit destul in oglinzi, ca parcarea paralela e o arta usor dobandita (!) si ca trebuie sa conduc cu 40km/h chiar daca testez toti nervii celor din spate si ma depasesc toate masinile intr-o mare veselie. Dar divaghez. Al doilea motiv pentru care ma tem sa ma urc la volan in capitala e intimidarea in fata strazilor magic intortocheate (le ador farmecul!) si bineinteles teama de apostrofari mai mult sau mai putin politicoase de la soferii super extra grabiti.

Dar banuiesc ca pana la urma totul e o chestiune de necesitate si obisnuinta. Am condus prin Los Angeles, unde aglomeratia e legendara, fara sa fac accident (ok, era sa dau peste un biciclist dar astea se mai intampla nu?). Conduc prin Toronto, chiar si in centru unde strazile sunt inguste, pietonii multi si parcarea inghesuita. Dar Bucurestiul ramane inca de explorat.

Voi ce experiente aveti la volan?

California

In Septembrie mi-am luat surioara si ne-am imbarcat entuziasmate intr-un avion cu destinatia Los Angeles, intr-o vacanta de trei saptamani. Doua surori intr-o aventura de neuitat suna ca titlul unui film de comedie cu peripetii buclucase pentru care suntem magnet.

Primele trei zile sunt emblematice. Ne trezim la fiecare rasarit ascuns de o patura de ceata deasa. Noaptea, cerul e roz. Noaptea, orasul prinde viata. Se simte vraja in aer, intensitatea fiintelor incarcate de energie si cu pofta de distractie, de lumini si reflectoare si cluburi sclipitoare. Dimineata tacuta si rece, amiaza calda, cu un vant usor taios. Cerul devine perfect albastru, fara urma de nor ca o panza monocroma.  Tabloul ma tulbura. Lipsa de schimbare azurie induce o absenta mentala, ca un drog; un mediu care ma absoarbe, ameteste, debalanseaza. Ne-am incumetat sa mergem pe jos vreo ora pana la faimoasa Melrose Avenue pe strazi pustii. Casele in stil spaniol, cu colonade si tufe de trandafiri. Nimeni nu merge pe jos.