Daca dragoste nu e…

Am petrecut Sarbatoarea Pastelui fara sa simt prea mult diferenta intre ritmul obositor si banal al tuturor zilelor  si timpul special al Invierii,  unul din momentele cele mai emotionante ale anului, care ma misca de fiecare data. Duminica am vizitat familia, am ciocnit oua, nu m-am infruptat din miel si a fost frumos. Am deschis skype sa-mi vad si bunica de peste ocean care mi-a povestit ce le-a spus preotul la Biserica a doua zi de Pasti: Marin Preda s-ar fi inspirat din Biblie cand a scris Daca dragoste nu e, nimic nu e.

Am ales cateva pasaje minunate din Epistola intaia capitolul 13 a Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni:

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;

Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Daca mai aveam vreo indoiala ca inima, si nu mintea, e cea pe care trebuie sa o urmez in fiecare clipa si-n toate deciziile, s-a risipit. Stiu ca desi am credinta si nadejde, uneori ma consuma dubiile si dragostea e tinuta prizoniera de teama. Am inteles demult ca-mi voi petrece viata cautand sa le inteleg taina desi ma misc inca cu pasi mici pe drumul unde traiesc cu dedicatie in spiritul ei.

Vesnica iluzie

size-medium wp-image-611″ title=”red” src=”http://olga.revistatango.ro/wp-content/uploads/red-300×199.jpg” alt=”red” width=”300″ height=”199″ />

Exista otrava mai dulce decat naivitatea cu care femeia crede ca poate salva un barbat ratacit? Trebuie ca s-a identificat un arhetip special al zanei salvatoare care se simte creata pentru a pansa ranile alesului ei trist si misterios, care simte ca ea va reusi unde altele au esuat. Ca e vorba de un burlac convins sau de un rac inchis in carapacea lui de raceala si distanta, nu conteaza, tentatia e cu atat mai atragatoare, jocul cu atat mai palpitant, miza cu atat mai mare. E o invitatie nascuta din prea multa si prost inteleasa bunatate – am sa fiu un ingeras, o fetita si ma voi jertfi langa el pana isi gaseste linistea – sau din orbirea egoismului si ambitiei iluzorii – am sa fiu o vampa irezistibila, am sa il atrag prin strategii si cand cade in plasa, il devorez cum procedeaza vaduva neagra cu partenerul ei cucerit dupa amor.

In cazul fetitei, Lolita e simbolul perfect. Prin tineretea si inocenta ei, prin sperantele ei nepatate, prin vulnerabilitatea ei imposibil de feminina, prin iubirea ei complet dedicata si pasionala, definitiva, prin virginitatea ei. Ea vrajeste prin promisiunea evadarii din lume, a unui alt inceput langa un suflet care nu e interesat de bagajul lui emotional, de trecutul lui, de murdaria si nevdrednicia lui. Promisiunea ca si daca o va parasi, o va marca pe viata, se va inradacina in inima ei ca “the one” dupa care nu va mai atinge o asemenea intensitate.

Totusi, aceasta intelegere nespusa ii leaga. Ea ii sopteste din priviri – daca nu te apropii de mine cu intensitatea definitiva a strigatului de ajutor, daca nu imi ceri sa ma sacrific, sa-ti dau totul si mai mult, daca nu ai nevoie ca salvarea ta sa fie unicul meu scop in viata, nu sunt interesata. Nu te apropia de mine la intamplare.

sursa poza

Noul inceput

Il tinuse strans de mana tot timpul, chiar daca el conducea. Se hotarase in sfarsit sa faca pasul cel mare si dupa atatea si atatea nopti nedormite, certuri si impacari, lacrimi si discutii, cazura de acord. Daca ai nevoie si tu de o escapada, pentru a o ierta pe a mea, asa sa fie. Era epuizat cand cedase si fiecare cuvant il duruse.

Daca i-ar fi spus cineva ca sotul ei iubit avea sa o insele intr-un moment de slabiciune (cum altfel?) si din lipsa de comunicare, doar nu e ca si cum ea n-ar fi vazut si ales sa ignore semnele prevestitoare… nu ar fi crezut niciodata. De fapt naivitatea ei stupida o irita mai mult decat actul in sine, orbirea in locul luciditatii, umilinta de a confrunta realitatea ca relatia e nu e atat de speciala, atat de imuna la pacatele lumii pe cum o idealiza.

Nu avusese nici o reactie la confesiunea lui desi il vazuse ca sufera, ca regreta. Ramasese inlemnita intr-un singur gand : cum de nu mi-am dat seama? Cum e posibil sa nu fi observat o schimbare in el in zilele acelea, o umbra imperceptibila in chipul si ochii lui, o raceala in atingerea lui, un alt miros in haine? Cum a putut sa nu simta tradarea in corpul lui? N-a vazut sau n-a vrut sa vada? Nu mai avea prea mare importanta oricum. Totul se ruinase ca un castel de nisip. Ca o pata care nu iese niciodata, ca o sageata otravita pe care nu o poti lua inapoi si cu care nu poti merge mai departe.

Constiinta ii spunea ca numai iertarea putea vindeca rana si reintregi tabloul spart al cuplului. Dar nu simtea ca il putea ierta doar asa. El vorbea de un nou inceput, o coala alba. Foarte bine, dar voia si ea sa pacatuiasca, sa egaleze scorul, oricat de cliseu si profan ar suna. Voia sa simta cum e sa calci stramb. Mai e oare vreo virtute in a fi mereu cea sfanta si cuminte, in timp ce el isi permite luxul de a gresi atat de grav?

Se torturase astfel luni de zile. Mai tarziu insa, i se revela surpriza: destainuirea invaluita in soapte o lovi in plin pentru ca toate nemultumirile, ascunse sub pres pana atunci, navalira la suprafata. Nu fusese  oare nefericita de la inceput? Nu simtise ca juca un rol de cand se maritase si se lasase convinsa ca odata cu marea, unica si deplina dragoste pe care o simtea pentru el, atractia pentru un altul, dorinta, curiozitatea pentru orice alta experienta va disparea complet? Ca si cand plimbarea la primarie ar fi trebuit sa o vindece definitiv de imaginatie, de fantezie, de propria identitate. Se simtise vinovata pentru sentimentele ei impure, le ascunse de el. Nu a fost asta prima tradare, nu-i inselase increderea in gand chiar inainte ca el sa o faca in trup?

Iubirea nu se pierduse…dar se pacalisera amandoi. Acum, in pragul posibilei ei intalniri, incepea un nou capitol. Isi dadura permisiune sa vada, dincolo de toate conventiile sociale si de incorsetarile unor etichete,  speranta de a trai libertatea unei relatii asa cum si-o doresc ei. O relatie bazata pe sinceritate si toleranta deplina. O luminita palida dar vie, la capatul tunelului intunecat. Era insa un drum plin de spini in care promisiunea libertatii se amesteca prea strans cu gelozia, cu teama de a se pierde. Dar tinandu-se de mana, timizi cu ochii mari deschisi descopereau minunati ca poate ca fusesera de la inceput, ca in acele versuri vrajite, doua suflete prea intelepte pentru a fi in taramul certitudinii, chiar si in ziua nuntii lor…

sursa poza

In dialog cu Cioran

Am intalnit filozoful pe un drum in afara celor batute. I-am pus de-a lungul anilor multe intrebari la care mi-a raspuns cu intelepciune. Conversatia continua si azi.

 Cum imi linistesc inima care bate atat de tare, gandurile care alearga prea repede, visele care se impletesc prea mult cu realitatea, dorinta insatiabila si dureroasa in care alunec?

Cand esti coplesit de neliniste, cel mai bine e sa te pierzi in multime, sa observi chipurile, sa faci remarci neutre sau bizare, sa castigi timp impotriva acelui lucru de care-ti pasa cel mai tare.

De ce am continuat sa tin la el, sa ii vorbesc, sa raman aproape dupa atatea suferinte, dezamagiri, plictiseli?

Un moment absolut rascumpara golul tuturor zilelor; o clipa reabiliteaza o viata. Orgasmul spiritului este scuza suprema a existentei.

M-am inselat, mi-am proiectat asteptarile pe un tablou alb care era de fapt deja pictat, mi-au ramas doar iluziile crud dezvaluite, care e sensul acum?

Dragostea e singurul mod fecund de a te insela in cadrul absolutului. De aceea, in iubire nu poti fi aproape de Dumnezeu decat prin toate iluziile vietii.

De ce nu mai vreau totusi sa-l revad?

Sunt fiinte pe care le traim atat de intens in noi, incat existenta lor exterioara devine superflua si reintalnirea lor o penibila surpriza.

A face este antipodal lui a sti.

Dar eu nu vreau sa fac pentru a afla ceva ce stiu deja. Vreau sa fac pentru a ma vedea pe mine facand, pentru a experimenta senzatia de a face, din afara. Vreau sa ma traiesc pe mine in actiune raspunzand chemarii acelui ceva dupa care tanjesc atat de mult. Vreau sa plutesc in afara mea, sa ma sustrag momentului, sa rememorez clipa in timp ce ea are loc, sa o gust de la distanta, sa alunec intre placerea trupului si a mintii, sa ma pierd la mijloc, sa ma regasesc, sa urmaresc filmul in timp ce il joc…

sursa poza

Gelozia

Dilema

Sunt iarasi ca pendulul. Daca ma departez, e doar pentru a avea de unde sa ma intorc iar cu cat departarea e mai mare, cu atat mai dulce va fi apropierea. Dar miscarea asta de   du-te vino nu are nimic de-a face cu detasarea. Din contra, e dovada unui atasament fata de o situatie care provoaca pe rand, negresit, si la nesfarsit durere urmata de placere urmata de durere urmata de placere. Ceea ce urca trebuie sa si coboare. Intensitatea sentimentelor, desi imi tine fiinta in dezechilibru, exerseaza o atractie foarte puternica. Mintea gaseste explicatii sa o sustina – de ce sa stai pe margine, sa privesti cum trece viata pe langa tine? Mai bine gust-o, arunca-te cu pofta in ea, traieste totul, simte totul, experimenteaza totul, vezi unde te va duce: pe culmile extazului. Dar si ale chinului. Da, dar e un pret ce merita platit. Oare? Toti scriitorii mi-au spus ca e normal ca dragostea sa doara, atasamentele sa fie schimbatoare, rabdarea necesara. Numai dragostea neimplinita poate fi romantica spuneau intr-un film. Numai suferinta ramane, la capatul tuturor. Numai suferinta si fericirea, amandoua supraevaluate, amandoua subevaluate.

Raspunsul

Ti-ai promis de atatea ori sa nu te mai enervezi cand iti vorbeste de altele.  Una e mai aventuroasa, cealalta are ochii mai verzi, alta a citit mai multa filozofie, alta n-a citit aproape deloc. Comparatia e veninul. Relatia deschisa e bazata pe loialitatea atasamentului si nu a corpului. Tu ai ales-o desi nu erai poate pregatita. Nu poti fi niciodata pe deplin pregatita poate. Gelozia trebuie extirpata ca o boala, cu raceala surgicala. Te zbati incontinuu din dorinta de a fi cea mai speciala pentru el, stiind ca e doar un piedestal de pe care te vei clatina mai devreme sau mai tarziu. Toate trec. Crisparea, intepaturile ironice ascund suferinta. Dar poate e doar ego-ul care sufera, antrenat in vesnica lupta pentru control. Control asupra dorintelor, asupra fiintei sale. Poate ego-ul ar trebui dezlipit de sinele tau adevarat si expus povestilor, cuvintelor lui care sa-l pedepseasca, sa-i micsoreze din apetitul devorator , sa-l puna la locul lui, sa te mai lase in pace. Pe tine, pe adevaratul tau sine, unde locuieste seninatatea si impacarea imperturbabila. Atasamentul real inseamna sa oferi fara sa astepti sa primesti ceva inapoi. Inseamna sa iti asumi energia pe care o trimiti in directia lui, alegerea pe care o validezi zilnic. Iti cere sa dai drumul fraielor, sa ai incredere, sa te predai, sa iti expui vulnerabilitatea. Atunci vei simti cum dragostea pentru celalalt e dragostea pentru tine si asta e singurul si cel mai puternic scut impotriva capriciilor ego-ului si a tuturor celor trecatoare in lumea asta.