Demisia

Schimbi locul, schimbi norocul.

Cel putin asta incerc sa-mi spun de doua saptamani de cand stau cu nervii in pioneze incercand sa aliniez toate constelatiile astfel incat decizia pe care trebuie sa o iau la munca sa fie cea luminata. Suntem bineinteles in era instabilitatii si a crizelor de toate felurile, motiv pentru care la fiecare sase luni ma intreb daca mi se va mai extinde contractul. Din inertie sau din interes, de bine, de rau, cu intrigi si povesti nesfarsite am petrecut ultimul an intr-un departament prin care s-au perindat frumos vreo 5 sefi diferiti dandu-mi ocazia sa-mi exersez adaptarea si aptitudinile de management al schimbarii. Sa devin un angajat optim, cum se doreste. Si sa invat sa vorbesc in limbaj de lemn, evident.

Acum doua saptamani s-a ivit ocazia sa plec. Brusc, subit si dintr-o data. Sa schimb piesa ca prea devenise o banda stricata. Decizia a fost ca intotdeauna spinoasa. Pun in taler + si -, aspectele pozitive si negative, probabilitatile, posibilitatile, strategiile, ce sfat mi-a dat X, ce sfat mi-a dat Y, ce mesaj am primit de la cartea-oracol, ce fata a iesit cand am dat cu moneda,  ce vis am avut, ce semn din cer (n-) a aparut. Draga cititor, nu m-am putut decide. In timp ce-mi repetam ca alegerea e singura libertate ce exista in viata si cam e timpul, nu doar sa ma visez femeie increzatoare in propriul instinct, ci chiar sa si fiu una, palpitatiile cresteau de parca de aceasta decizie imi atarna nu doar viitorul ci si mantuirea. In plus, cum adica sa plec din locul unde mi-am inceput cariera cu naivitatea tipica de proaspat absolventa? Le datorez loialitate totusi nu?

In filmul Under the Tuscan Sun, Diane Lane joaca rolul unei americance proaspat divortata care se muta in Italia incercand sa-si vindece inima ranita prin renovarea unei case vechi intr-un sat pitoresc pe coasta.  Isi doreste atat de mult sa se reindragosteasca, sa descopere o iubire noua si proaspata si visul pare a i se implini cand il intalneste pe El, un italian fermecator care-ti taie respiratia si in mrejele caruia cade aproape instant. Mai tarziu insa il gaseste langa o alta iar dezamagirea e profunda. Prietena ei insa ii povesteste altfel: cand eram copil, am cautat intr-o dupa amiaza o buburuza peste tot si n-am gasit; de epuizare, am renuntat si am adormit in iarba, rapusa de oboseala; cand m-am trezit peste o ora, misunau peste mine. Depune efort, trimite dorinta ta arzatoare in lume, in univers si da-i drumul sa se intoarca la tine. Renunta si va veni pare a fi morala.

Am renuntat, decizia a fost transmisa si acum astept cuminte happy end-ul meu.

Intalnirea

Uneori, trecutul napadeste cu inversunare si reinvie nemilos sentimente cu greu ingropate. O zi de incercari, demult, s-a infatisat din nou limpede in amintire. Despre dorinte neimplinite si despre sentimente in fata celor pe care Cioran ii numeste “fiinte pe care le traim atat de intens in noi, incat existenta lor exterioara devine superflua si reintalnirea lor o penibila surpriza”, in randurile urmatoare.

Inainte.

Dupa toata vanzoleala nebuna din acea luna, ma duc sau nu ma duc sa-l intalnesc in realitate, il gasesc in sfarsit on-line pe G. Inima imi era un fluturas inchis in piept, ardeam de nerabdare sa-i spun cand vin, sa-i vad reactia. In ultima luna vorbisem rar si putin, nu ca in vremurile bune si mi-am spus ca oricum nu ma duc pentru el, dar el va fi jucaria la indemana si precis urma sa ne dam mesaje, sa ne vedem pasager, sa ne tatonam trei saptamani. M-a intrebat cand vin. In 10. Presimtind ca ceva nu e bine, il intreb cand pleaca din Ro. In 13. Mi-a cazut fata, mi-a scazut pulsul instantaneu. M-am simtit ca lovita de tren, dezaxata, dezechilibrata si confuza. Mi s-a rupt firul si nu reuseam sa ma culeg nicicum. Abia dupa doua trei ore in care mai mult m-am tarat am reusit sa realizez cat de mult contam sa fie acolo, cat mi-am ascuns de mine dorinta sa-l vad, palpitatia, entuziasmul, curiozitatea. Si acum avem doar 3 zile la dispozitie? Numai legile misterioase ale karmei mai puteau explica razbunarea asta a destinului.
S-a enervat, ne-am certat. Mi-a spus mai demult ca pleaca la sfarsit de septembrie dar de fapt stia ca nu va fi asa si nu s-a deranjat sa-mi spuna. Ce credea ca nu mai vin deloc? De aici raceala?
Trebuia sa fiu mult mai precisa in organizarea acestei vacante, dar nu mi-am imaginat niciodata ca o gluma atat de proasta ar strica totul. Dupa luni si luni de discutii interesante, intense, palpitante. Caderea interioara – pura si lunga – a fost deplina. Toate planurile, pe apa sambetei. Lasa, ca gasim noi o dupa amiaza sa iesim in oras, nu se poate doar. Incerca o consolare doar pe jumatate. Dar mi-am permis sa cred si asta. De ce au barbatii oroare sa spuna lucrurilor pe nume? Le lipseste o doaga emotionala, o fibra a dulcegariilor sau e mai degraba un caz filozofic, barbatii intelegand ca o data rostit, orice sentiment e saracit, nuanta pierduta.

Momentul.

Daca a tinut 2 minute se pune?

Doua minute, destul cat se ne pupam semi-formal pe obraz, el sa fumeze o tigara si sa imi mangaie o data bratul, sa ma priveasca, sa ma lipesc de masina si probabil sa visez cu ochii deschisi. I-a sunat telefonul, ceva urgent.  Poate nu trebuia sa cobor in blugi si tricou, poate trebuia sa pun ceva mai mult fard, rimel, poate, poate…
Am privit mai mult in pamant, sfioasa sa il vad masurandu-ma, absorbindu-ma, tematoare sa nu-mi vada dorinta. Da, ajung in 10 minute, ma grabesc. Chiar? Am uitat ce frumos mi-a vorbit. A uitat ce frumos mi-a vorbit. Mi-as vesteji viata langa el. De ce? Pentru ca e mai usor sa-ti legi viata de el, de cineva, de ceva, de orice din exterior care te scuteste de responsabilitatea de a fi singura la carma vietii. Teama de a-ti lega viata doar de tine.
Aceeasi inaltime ca mine. Rotund pe unde trebuie. Isi arata cei 40 si ceva de ani. As fi vrut mai mult, multi mai mult.

Dupa.

Imaginile cu el curg inca. Cu cat timpul in care nu ne vorbim trece, cu atat devin mai melancolica si ingaduitoare fata de fostele lui gesturi si cuvinte nedelicate, grosolane, reci, nepasatoare. Clasic. Un schelet asupra caruia mi-am permis sa muncesc, sa-l plamadesc in carnea si sangele barbatului ce imi imaginez ca e, ca ar putea fi. Peisajul ma absoarbe si cad brusc in astfel de reverii fara sa mai pot vorbi sau gandi, ma las complet prada imaginilor, caldurii. Vreau sa plec, sa uit cat mai repede dar scena se repeta delirant cand inchid ochii. Asteptarile s-au prefacut demult in nisip si aluneca la infinit din mine. Cat sens mai are sa continuam de aici si in ce directie oare?

Dragoste si vina

Totul e drept in dragoste si in razboi, s-a spus odata.

Am simtit violent fiecare cuvint otravit, tacere glaciala, despartire dureroasa. La sfarsit a ramas doar vinovatia care imi umbreste sufletul luni la rand.

Citesc ca exista in America resorturi de odihna si relaxare, oaze izolate in natura unde un grup de femei se vor refugia intr-o saptamana oarecare, sa practice yoga, sa se rasfete la spa, sa-si reincarce energiile si spiritul. Evadeaza aducand impachetate griji si responsabilitati, esecuri si oboseala, dar mai presus de toate vinovatie pentru un secret adanc si dureros pe care il impartasesc toate:  au avut nefericirea de a decide sa intrerupa o sarcina intr-un moment de mare tristete in viata. In lacas de meditatie si refugiu fara prejudecati, solidaritatea le ajuta sa-si infrunte impreuna dilemele, regretele, durerea, vinovatia.