Luminita

A trecut Craciunul si deja de cativa ani a devenit aproape banal sentimentul ca sarbatoarea s-a scurs mai repede ca nisipul din clepsidra cu tot mai putina lipsa de emotie atasata. Imi plac mult sarbatorile pentru ca vin vacantele, imi vad parintii mai des, se rupe nivelul zilelor fara sir, se apropie sfarsitul de an si toata nostalgia atinge punctul culminant. Dar n-am simtit aceeasi emotie tulburatoare din alti ani, nici macar la concertul de colinde care ma facea sa plang imediat…

Am ales anul asta in familie sa nu ne mai stresam in toata alergatura dupa cadouri, sa pretuim doar timpul impreuna si sa luam legatura cu cei dragi si departe: cu sora mea care a petrecut la soare si caldura primul ei Craciun fara familie, oarecum printre straini; cu  matusa mea si cei trei copilasi ai ei, mai ales fetita frumoasa pe care n-am strans-o niciodata in brate de cand s-a nascut acum un an de zile; cu verisoara mea care dupa un divort dificil a descoperit ca are cancer si a luptat curajoasa prin tot chinul tratamentului si numai cu mila Domnului traieste fiecare zi; cu prietenul meu bun (anti-eroul ii spun) care sufera parasit de femeia pe care o iubeste dar pe care n-a stiut s-o pretuiasca ani de zile; cu fosta mea sefa, o grecoaica sufletista pana la cer care abia si-a gasit munca in vremurile astea dificile si se bucura ca-si poate ingriji mama cu Alzheimer; cu cei apropiati care au avut un an greu. Toti ne punem speranta in 2012, nu?

Am incercat sa-mi ascult sufletul incarcat in noaptea de Ajun cand am mers la Biserica. Mi-am cercetat credinta, pe care am gasit-o ca intotdeauna neatinsa, cuminte si curata in eternitate, cred ca-mi va supravietui si dupa trecerea dincolo. Insa credinta mea continua sa fie una profund personala, ce pare sa se supuna prea putin ritualurilor religioase – n-am tinut post, pe de o parte pentru ca imi e prea greu fiind deja vegetariana, pe de alta fiindca n-am avut inclinatia; nu m-am spovedit niciodata; nu cred in doctrina pacatului, a pedepselor, a inferioritatii femeilor asa cum sunt ele prezentate pentru consumul maselor. In spatele multor obiceiuri si credinte se ascund de fapt explicatii practice, inaccesibile neinvatatilor, cum suntem prea multi dintre noi. Cineva mi-a spus mai demult ca femeia ar trebui sa-si acopere capul in Biserica pentru ca daca ea are de la inceput o deschidere mult mai mare, o receptivitate ridicata la comuniune cu Divinul prin crestetul capului, barbatul ramane oarecum in urma; acoperirea e deci un gest simbolic al dorintei de a egala intr-un fel accesul la ceruri. Sunt multe de spus…

Sunt multe  intelesuri inca ce se asteapta descoperite, dezvaluite..

Sarbatori luminoase!

In dialog cu Cioran

Am intalnit filozoful pe un drum in afara celor batute. I-am pus de-a lungul anilor multe intrebari la care mi-a raspuns cu intelepciune. Conversatia continua si azi.

 Cum imi linistesc inima care bate atat de tare, gandurile care alearga prea repede, visele care se impletesc prea mult cu realitatea, dorinta insatiabila si dureroasa in care alunec?

Cand esti coplesit de neliniste, cel mai bine e sa te pierzi in multime, sa observi chipurile, sa faci remarci neutre sau bizare, sa castigi timp impotriva acelui lucru de care-ti pasa cel mai tare.

De ce am continuat sa tin la el, sa ii vorbesc, sa raman aproape dupa atatea suferinte, dezamagiri, plictiseli?

Un moment absolut rascumpara golul tuturor zilelor; o clipa reabiliteaza o viata. Orgasmul spiritului este scuza suprema a existentei.

M-am inselat, mi-am proiectat asteptarile pe un tablou alb care era de fapt deja pictat, mi-au ramas doar iluziile crud dezvaluite, care e sensul acum?

Dragostea e singurul mod fecund de a te insela in cadrul absolutului. De aceea, in iubire nu poti fi aproape de Dumnezeu decat prin toate iluziile vietii.

De ce nu mai vreau totusi sa-l revad?

Sunt fiinte pe care le traim atat de intens in noi, incat existenta lor exterioara devine superflua si reintalnirea lor o penibila surpriza.

A face este antipodal lui a sti.

Dar eu nu vreau sa fac pentru a afla ceva ce stiu deja. Vreau sa fac pentru a ma vedea pe mine facand, pentru a experimenta senzatia de a face, din afara. Vreau sa ma traiesc pe mine in actiune raspunzand chemarii acelui ceva dupa care tanjesc atat de mult. Vreau sa plutesc in afara mea, sa ma sustrag momentului, sa rememorez clipa in timp ce ea are loc, sa o gust de la distanta, sa alunec intre placerea trupului si a mintii, sa ma pierd la mijloc, sa ma regasesc, sa urmaresc filmul in timp ce il joc…

sursa poza

Cum decizi sa ai un copil?

In ultimul timp, cand ma intalnesc in oras cu prietenele, discutam deseori ganditoare despre copii. Am ajuns pesemne la varsta cand subiectul nu mai e o gluma, iar daca s-ar intampla, nu ar mai fi o tragedie, suntem doar in relatii si situatii de viata stabile. Ceasul biologic incepe sa-si faca ticaitul auzit, la unele mai tare ca la celelalte. In teorie, ne-am impus fiecare un termen limita de inainte de 30 de ani, desi personal chiar si asta pare mult prea aproape. Si totusi, la varsta mea, mama avea deja doi copii. Iar copiii cresc pe langa tine, nu? Erau alte vremuri, sigur, cu mai putina planificare si mai multe surprize. Surpriza mi se pare acum singura optiune romantica, plauzibila.

De ce?

Poate ca amanarea deciziei ascunde de fapt o intrebare delicata – imi doresc oare? Dorinta e tratata ca ceva inteles de la sine, si recunosc cu siguranta semnele ei biologice, pulsul evolutionar. Dar ideea de a aduce pe lume o alta fiinta, doar pentru ca e pasul “natural” in successiunea  evenimentelor firesti ale vietii mi se pare, in cel mai bun caz, aleatorie. Inseamna sa actionezi la intamplare, pentru ca “asa se face” de mii de ani, pentru ca e norma sociala, pentru ca familia nu e “completa” doar in cuplu, pentru ca parintii nostrii vor nepoti si pentru ca aproape toata lumea va spune ca pierdem cea mai minunata experienta, fara de care, traim degeaba. In plus, risc sa fiu privita cu mila doar pentru ca pun ideea in balanta, sau mai rau, judecata pentru potentiala alegere de a ramane doar in doi, vinovata neaparat de egoism, superficialitate si dorinta unui stil de viata vazut ca fiind hedonist.

Decizia de a crea, atunci cand e considerata cu luciditate, inseamna o responsabilitate imensa si nu vad cum poate fi luata usor. Consecintele alegerii sunt atat de profunde incat cu greu mi se reveleaza mecanismul rationalizarii – sau poate aici e secretul, poate ratiunea nu are nimic de-a face in toata povestea asta. Poate e vorba doar de a lasa instinctul foarte puternic sa conduca, dorinta viscerala care-si cere infaptuirea adanc in suflet si in trup. Poate e cum spunea scriitoarea Erica Jung, chemarea de a experimenta starea graviditatii si a maternitatii ca traire umana a trupului si a sufletului in viata.

Bunica mi-ar spune probabil ca prea desfac firul in patru. Poate. Am lipici la copii, ma topesc cand ii vad. Nu cred ca iti ruineaza viata, din contra, o imbogatesc. Nu sunt nici adepta cultului sacrificiului de sine conform caruia se termina odata cu ei distractia, vacantele, viata frumoasa. Nu se termina, dar se altereaza. Profund. Iar daca toate compromisurile necesare atarna mai greu in balanta decat toate bucuriile si satisfactiile implicite… Si ma intreb totusi, voi fi mai putin femeie fara un copil?..

sursa poza

S e de la sperietoare

Se spune ca fiecare problema sau afectiune in corp are o radacina emotionala. Tratamentul cu pastile sau prin terapie ajuta pana la un anumit nivel dar de multe ori nu rezolva decat simptomul unui fenomen ce sigur  se va reintoarce. Repetitia e una din regulile misterioase ale vietii – o problema continua sa reapara dupa multe incercari de solutionare pana cand avem curajul sa confruntam adevarata ei cauza in ganduri si emotii.

 Afectiunea mea, dupa definitia logopedei, este pronuntia defectuoasa a sunetului « s » si a celor adiacente « z » si « ţ » cauzata de scapari laterale de aer si o pozitie gresita a limbii. Mai pe sleau, sunt sasaita. Cauza fizica imi pare si acum la fel de nebuloasa si aleatorie ca aparitia norilor pe cer – nimeni nu putea sa explice de unde vine exact. Poate de la ţ uzlica pe care ma amuza sa o imping mereu afara, obisnuind limba sa fluture intre dintisori la s, intocmai ca la un serpisor. Stitit bancul cu serpisorul? Vine cam asa :

Un serpisor si tatal lui se plimbau prin padure. Serpisorul intreaba :

- Tati noi suntem veninosi?

- Nu, de ce?

- Fiindca mi-am muscat limbuta.

 Gluma asta trebuia sa ma consoleze, de pe la 12 ani incoace cand ma simteam prost cand eram tachinata. Dar nici o fetita, sau adolescenta, sau tanara femeie nu agreeaza comparatia cu un sarpe oricat de dragut ar fi el.

La 7 ani am facut primele ore de logopedie, dupa scoala, cu o doamna tare placuta care ma asculta citind povesti.. Dupa cateva sesiuni, ca prin magie, problema era corectata. Un timp s-ul meu era la fel de precis si de vioi ca al tuturor. Dar normalitatea n-a durat mult  si suieratul s-a intors, cu razbunare cum se spune.

Fast-forward 18 ani si iata-ma din nou intr-un alt cabinet unde alta doamna imi explica mecanica sofisticata ,adica complicata,si inscrisa intr-o rutina veche, adica incapatanata. Are si o gura in miniatura pe care o modeleaza cu miscari rapide demonstrandu-mi ce si cum ar trebui sa fac. Daca la ultimele intalniri eram relaxata exersand niste tehnici pregatitoare, de data aceasta trecem direct la « s ». Lupta cu un proces doar partial voluntar  e ca o lupta cu morile de vant. Incercarea asta nu seamana unui test la scoala pentru care exersez si invat si iese perfect. Exersarea e mereu nesigura, urechea nu distinge sunetul corect de cel gresit, mintea nu percepe daca limba sta in pozitia gresita sau nu, aerul pare ca iese in toate directiile, pentru fiecare sunet corect sunt cinci gresite, totul e inutil. Senzatia de frustrare ma copleseste, o simt – incepe in piept si urca incet pana cand am ochii plini de lacrimi si vreau sa fug de acolo sa ma ascund sub o piatra.

 Brusc, ma opresc si mi se reveleaza cauza adevarata, radacina emotionala – sunt timida, sunt tematoare, sunt sensibila. Sasaitul e doar manifestarea fizica a unei sfieli profunde din copilarie, a tendintei de retragere din realitatea plictisitoare in lumea mea imaginara, a unei temeri de a ma expune, de a fi respinsa, de a fi izolata. Sasaitul e doar un pretext, un refren obosit care-mi da motivul perfect pentru a-mi plange de mila, pentru a ma considera o victima a sortii, pentru a-mi explica de ce nu pot sa-mi implinesc visurile. Sasaitul e doar o carja. Adevarul e ca nu am curaj nici sa incerc. Nu am curaj sa spun ce simt, cand simt. Am cultivat in schimb o voce sacaitoare si foarte puternica ce-mi sopteste mereu ca mai bine nu spun nimic pentru ca va suna prost, si oricum nu am ce spune. Sasaitul, prin suferinta pricinuita, ma face interesanta. Nu o sa fiu si plictisitoare fara el?

 Pot sa fac zeci de ore de exercitiu sa corectez problema fiziologic. Dar degeaba daca psihologic, cand spun « s » apare mereu un munte mai inalt decat toti muntii si pe care nu il pot trece. In plus, descopar acum, nici nu vreau sa il pot trece. De ce scuza m-as mai agata dupa? Cum as arata eu fara defectul asta? As mai fi eu? Sunt atat de atasata de slabiciunea mea, de imaginea aceasta a fiintei mele incat imi sabotez propria terapie.

 Schimbarea e un drum lung care abia acum incepe. Mi s-a spus deseori “lasa, ca nu e important”. Poate. Dar cred ca nu conteaza ce e important in general, conteaza doar ce e important pentru fiecare dintre noi in viata noastra. Sunt infinit recunoscatoare ca sasaitul nu m-a impiedicat sa fiu inteleasa perfect cand vorbesc, sa excelez la scoala, sa am un job bun, relatii apropiate, sa traiesc experiente minunate in viata. Dar ramane o umbra, un ghimpe ascutit care inteapa si revine in momentele de cumpana, de griji, de tristete si da tonul vocii paguboase sa toace marunt orice incredere.

 Ma luminez si ii zambesc logopedei. O apreciez ca ma incurajeaza sincer si-mi spune ca e posibil, o sa-l corectam. Pentru prima data, am gasit un sambure de curaj sa o cred. Vreau sa o cred.Yes you can. Visez la un happy end al acestei povesti. Imi tineti pumnii?

Insuportabila usuratate a existentei

Cand am ales in facultate sa studiez stiintele politice, stiam ca vreau sa muncesc la stat, in interesul public. Idealista, stiu. Munca s-a dovedit insa a fi interesanta, relevanta datorita impactului direct. Nu salvez lumea, nu vindec cancerul, dar la o scara mult mai mica simt ca daca rezultatul muncii mele ajuta la construirea unei vieti mai bune, in ciuda tuturor frecusurilor si murdariilor politice care vin la pachet, in majoritatea timpului merita. Ajuta desigur si o doza buna de scepticism si un pahar cu vin seara.

Insa uneori ma consuma gandul ca ajung sa stiu mai multe despre managementul de proiect decat despre nemurirea sufletului.

Daca petrec opt ore pe zi redactand rapoarte, analizand programe, compunand e-mailuri, frematand la ultimul zvon despre restructurari, cu ce energie mai meditez , mai citesc, mai hranesc aceasta ultima realitate a existentei care se numeste suflet?

Privesc cu suspiciune goana mea si a tuturor spre construirea unei cariere. Simt ca la fiecare treapta sociala mai inalta, in orice sistem public sau privat, trebuie sa dai ceva din tine. Trebuie sa iti sacrifici pe rand indoiala si dilemele, luand strans in brate viziunea corporatista cu misiunea si strategiile ei. Sa ingenunchezi la altarul ei, sa versi o lacrima la mormantul libertatii tale, si sa te ridici uns de-al lor, consolat ca ai reusit in viata prin titlul pompos pe usa, casa cu trei etaje, vacanta la cinci stele in vazduhuri azurii, copiii la scoli private si cate-un pelerinaj in orasul natal la depanat amintiri ca, deh!, nostalgia da bine. Competitia asta se numeste in engleza rat race, un nume nu tocmai flatant pentru concursul in care fugim sa ajungem primii la cat mai mult cascaval.

Recunosc, imi permit contemplarea serioasa a acestei probleme dintr-o pozitie deja privilegiata.

In final, ramane totusi mereu aceeasi intrebare : (Cum) pot sa cunosc adevarul ramanand in lume, participand la ea?

D. Perjovski