The Office

Protagonisti: Alex, Natalia, Lisa si Marc. Toate numele fictionale. Orice asemanare cu situatii si personaje reale e pur intamplatoare.

Luni. Cum adica ti-a luat scaunul? Marc isi incepe ziua cum ii sta cel mai bine – indignat. Scaunul cu pricina fusese al meu timp de vreo doua luni pana a revenit Lisa dintr-o vacanta prelungita. Inainte sa plece, isi pusese numele pe el, pe trei sacose imense si doua cutii in care as fi jurat ca are pietre.
Natalia ma invata ca fiecare email incepe cu Multumesc. Ma cearta cand raspund aparent abrupt sefului, in loc sa il felicit pentru ideile lui grozave, fie ca mi se par asa sau nu. El e managerul si trebuie doar sa aratam respect pentru autoritatea lui. Noi venim din Europa de Est si s-ar putea sa sune ca si cand nu respectam autoritatea. Dar tocmai pentru ca vin de acolo, o respect peste masura. Crezi ca e asa, dar perceptia e altfel. Adevarul e ca respectul meu e de fapt teama si nu admiratie pentru viziunea si abilitatile lui. La un anumit nivel il dispretuiesc si nu ii recunosc poate legitimitatea, mai ales dupa ce a aterizat ca un puisor nevinovat la carma unei unitati a carei munca i se pare geometrie avansata, inlocuind-o pe o femeie foarte competenta, dar aparent incomoda. C’est la vie.

Marti. Sedinta. Alex incearca sa ne animeze cu vesnica si atat de insipida intrebare despre ce-am facut in weekend. Natalia e bosumflata, Lisa pune o intrebare aiurea, Marc imi zambeste malitios. Aproape imi pare rau de Alex dar cu ambitia si postul vine si distractia de a gestiona antipatiile si relatiile din grup. L-am judecat poate prea aspru – sigur, e uituc, usor confuz si toate explicatiile trebuie sa-i fie prezentate in maxim o propozitie, pe care si-o noteaza constiincios cu stanga in carnetel. De cand e sef vine la cravata cu parul usor gelat. In birou si-a instalat poza cu sotia si cei doi copii. Si foarte discret, cateva pagini scurte cu rugaciuni care m-au surprins. Apartine deci acelei specii rare de corporatist educat si credincios. Face o multime de greseli, dar se lasa corectat cu modestie. Ocazionala gafa ii trece neobservata, fiindca e asa dragut si gata sa ofere o mana de ajutor oricui. Se executa fara comentarii si lumea il adora.

Miercuri. Marc a fost in vacanta pe alt continent cu iubitul lui. De cand sunt imprepuna de 2 ani, diviziunea muncii in cuplul lor e cam asa: Marc face curatenie, prietenul gateste. Si cand spun ca gateste, inseamna ca eu nu-mi toarn nici laptele singur in cereale. Ne invita la pranz la o prezentare in Power-Point cu poze, povestindu-si pataniile cu toata emfaza de care e capabil. Si ce capabil e. In general, Marc are voie sa se planga de maxim 2 ori pe zi, altfel am avea capul calendar. Intrigile il fascineaza, il hranesc. Dupa-amiaza insa, afla ca trebuie sa colaboreze la un proiect cu o doamna pe care o detesta, si de nervi pleaca sa se trateze cu ceva dulce, de preferabil gogosi cu glazura de ciocolata. Miam.

Joi. Dimineata ma duc la un training despre cat de fabuloasa e schimbarea, cum ne va face munca mai usoara. Mai nou sesiunile astea sunt interactive si cand ni se cere sa ne alegem un partner pentru un exercitiu, nu gasesc nici unul. Ma simt ca oaia neagra a familiei. Facilitatorul, un batranel simpatic, ma cheama in fata salii sa exersam impreuna si toate merg ca pe roate. Ma intorc insa plouata la serviciu si Natalia ma asculta cum ma lamentez de ce mi se intampla mie asta tot timpul. Fiindca esti draguta, intimidezi. Fiindca sunt introvertita, par aroganta. Doar nu vrei acum sa fii dintr-o data prietena cu toti, ca si canadienii? Nu, dar nu simt ca apartin, ca sunt de-a grupului. N-am simtit ca apartin in tara mea, nu simt ca apartin aici. Emigrarea nu-a fost o solutie. Si pana la urma care-i problema? So what? Are dreptate. Cu ceaiurile fierbinti in mana, ne intoarcem la birou. E cazul de o plimbare si poate de Un curs in miracole.

Vineri. Liber.

Sfarsit de stagiu

Dupa terminarea studiilor am urmat un stagiu intr-o institutie publica europeana. A fost o experienta initiatica, o incursiune intr-o lume plina de reguli, de coduri, de diversitate.

In ultima saptamana a stagiului m-am confruntat cu emotii carora credeam ca nu le mai cad prada atat de usor. Luni si marti s-a consumat in sfarsit conferinta la care am muncit pe branci in ultimele doua luni. Ca de obicei, am fost mai mult pe drumuri, printand discursurile pentru interpreti si notand punctele importante pentru rezumatul ce trebuia sintetizat dupa. Miercuri anuntasem deja colegii ca voi oferi un mic pranz, dupa sedinta saptamanala a unitatii (militare imi vine sa zic). Desi am asistat la peste douazeci de astfel de intruniri, visand in culori de plictiseala sau razand ca la scoala cand erau pusi pe poante cei doi sau trei colegi haiosi, ultima mi-a provocat o stare de ameteala surprinzatoare. Stiam ca ritualul plecarii unui membru al ansamblului implica de obicei un buchet de flori, o felicitare semnata cu urari de bine in viitor si un cadou.