Demisia

Schimbi locul, schimbi norocul.

Cel putin asta incerc sa-mi spun de doua saptamani de cand stau cu nervii in pioneze incercand sa aliniez toate constelatiile astfel incat decizia pe care trebuie sa o iau la munca sa fie cea luminata. Suntem bineinteles in era instabilitatii si a crizelor de toate felurile, motiv pentru care la fiecare sase luni ma intreb daca mi se va mai extinde contractul. Din inertie sau din interes, de bine, de rau, cu intrigi si povesti nesfarsite am petrecut ultimul an intr-un departament prin care s-au perindat frumos vreo 5 sefi diferiti dandu-mi ocazia sa-mi exersez adaptarea si aptitudinile de management al schimbarii. Sa devin un angajat optim, cum se doreste. Si sa invat sa vorbesc in limbaj de lemn, evident.

Acum doua saptamani s-a ivit ocazia sa plec. Brusc, subit si dintr-o data. Sa schimb piesa ca prea devenise o banda stricata. Decizia a fost ca intotdeauna spinoasa. Pun in taler + si -, aspectele pozitive si negative, probabilitatile, posibilitatile, strategiile, ce sfat mi-a dat X, ce sfat mi-a dat Y, ce mesaj am primit de la cartea-oracol, ce fata a iesit cand am dat cu moneda,  ce vis am avut, ce semn din cer (n-) a aparut. Draga cititor, nu m-am putut decide. In timp ce-mi repetam ca alegerea e singura libertate ce exista in viata si cam e timpul, nu doar sa ma visez femeie increzatoare in propriul instinct, ci chiar sa si fiu una, palpitatiile cresteau de parca de aceasta decizie imi atarna nu doar viitorul ci si mantuirea. In plus, cum adica sa plec din locul unde mi-am inceput cariera cu naivitatea tipica de proaspat absolventa? Le datorez loialitate totusi nu?

In filmul Under the Tuscan Sun, Diane Lane joaca rolul unei americance proaspat divortata care se muta in Italia incercand sa-si vindece inima ranita prin renovarea unei case vechi intr-un sat pitoresc pe coasta.  Isi doreste atat de mult sa se reindragosteasca, sa descopere o iubire noua si proaspata si visul pare a i se implini cand il intalneste pe El, un italian fermecator care-ti taie respiratia si in mrejele caruia cade aproape instant. Mai tarziu insa il gaseste langa o alta iar dezamagirea e profunda. Prietena ei insa ii povesteste altfel: cand eram copil, am cautat intr-o dupa amiaza o buburuza peste tot si n-am gasit; de epuizare, am renuntat si am adormit in iarba, rapusa de oboseala; cand m-am trezit peste o ora, misunau peste mine. Depune efort, trimite dorinta ta arzatoare in lume, in univers si da-i drumul sa se intoarca la tine. Renunta si va veni pare a fi morala.

Am renuntat, decizia a fost transmisa si acum astept cuminte happy end-ul meu.

The Office

Protagonisti: Alex, Natalia, Lisa si Marc. Toate numele fictionale. Orice asemanare cu situatii si personaje reale e pur intamplatoare.

Luni. Cum adica ti-a luat scaunul? Marc isi incepe ziua cum ii sta cel mai bine – indignat. Scaunul cu pricina fusese al meu timp de vreo doua luni pana a revenit Lisa dintr-o vacanta prelungita. Inainte sa plece, isi pusese numele pe el, pe trei sacose imense si doua cutii in care as fi jurat ca are pietre.
Natalia ma invata ca fiecare email incepe cu Multumesc. Ma cearta cand raspund aparent abrupt sefului, in loc sa il felicit pentru ideile lui grozave, fie ca mi se par asa sau nu. El e managerul si trebuie doar sa aratam respect pentru autoritatea lui. Noi venim din Europa de Est si s-ar putea sa sune ca si cand nu respectam autoritatea. Dar tocmai pentru ca vin de acolo, o respect peste masura. Crezi ca e asa, dar perceptia e altfel. Adevarul e ca respectul meu e de fapt teama si nu admiratie pentru viziunea si abilitatile lui. La un anumit nivel il dispretuiesc si nu ii recunosc poate legitimitatea, mai ales dupa ce a aterizat ca un puisor nevinovat la carma unei unitati a carei munca i se pare geometrie avansata, inlocuind-o pe o femeie foarte competenta, dar aparent incomoda. C’est la vie.

Marti. Sedinta. Alex incearca sa ne animeze cu vesnica si atat de insipida intrebare despre ce-am facut in weekend. Natalia e bosumflata, Lisa pune o intrebare aiurea, Marc imi zambeste malitios. Aproape imi pare rau de Alex dar cu ambitia si postul vine si distractia de a gestiona antipatiile si relatiile din grup. L-am judecat poate prea aspru – sigur, e uituc, usor confuz si toate explicatiile trebuie sa-i fie prezentate in maxim o propozitie, pe care si-o noteaza constiincios cu stanga in carnetel. De cand e sef vine la cravata cu parul usor gelat. In birou si-a instalat poza cu sotia si cei doi copii. Si foarte discret, cateva pagini scurte cu rugaciuni care m-au surprins. Apartine deci acelei specii rare de corporatist educat si credincios. Face o multime de greseli, dar se lasa corectat cu modestie. Ocazionala gafa ii trece neobservata, fiindca e asa dragut si gata sa ofere o mana de ajutor oricui. Se executa fara comentarii si lumea il adora.

Miercuri. Marc a fost in vacanta pe alt continent cu iubitul lui. De cand sunt imprepuna de 2 ani, diviziunea muncii in cuplul lor e cam asa: Marc face curatenie, prietenul gateste. Si cand spun ca gateste, inseamna ca eu nu-mi toarn nici laptele singur in cereale. Ne invita la pranz la o prezentare in Power-Point cu poze, povestindu-si pataniile cu toata emfaza de care e capabil. Si ce capabil e. In general, Marc are voie sa se planga de maxim 2 ori pe zi, altfel am avea capul calendar. Intrigile il fascineaza, il hranesc. Dupa-amiaza insa, afla ca trebuie sa colaboreze la un proiect cu o doamna pe care o detesta, si de nervi pleaca sa se trateze cu ceva dulce, de preferabil gogosi cu glazura de ciocolata. Miam.

Joi. Dimineata ma duc la un training despre cat de fabuloasa e schimbarea, cum ne va face munca mai usoara. Mai nou sesiunile astea sunt interactive si cand ni se cere sa ne alegem un partner pentru un exercitiu, nu gasesc nici unul. Ma simt ca oaia neagra a familiei. Facilitatorul, un batranel simpatic, ma cheama in fata salii sa exersam impreuna si toate merg ca pe roate. Ma intorc insa plouata la serviciu si Natalia ma asculta cum ma lamentez de ce mi se intampla mie asta tot timpul. Fiindca esti draguta, intimidezi. Fiindca sunt introvertita, par aroganta. Doar nu vrei acum sa fii dintr-o data prietena cu toti, ca si canadienii? Nu, dar nu simt ca apartin, ca sunt de-a grupului. N-am simtit ca apartin in tara mea, nu simt ca apartin aici. Emigrarea nu-a fost o solutie. Si pana la urma care-i problema? So what? Are dreptate. Cu ceaiurile fierbinti in mana, ne intoarcem la birou. E cazul de o plimbare si poate de Un curs in miracole.

Vineri. Liber.

Elizabeth Taylor

Unele vieti sunt traite in dulce anonimitate. Vieti pline de povesti minunate de aventura si dragoste si trairi intense marturisite si consumate in universuri restranse.

Elizabeth Taylor si-a trait viata ca pe un film, prin ochii ei si ai lumii intregi. Fiecare dragoste pe o coperta, fiecare lupta cu boala sub microscop, fiecare suferinta si bucurie impartasite cu spectatori vazuti si nevazuti.

photo credit: Everett Collection

Spre deosebire de Marilyn Monroe, bomba blonda cu gura ca un fruct carnos, eternul feminin si sex symbol din anii ‘50, pe Liz, cum era alintata, n-a ucis-o nici faima, nici excesul, nici pofta de viata si de barbati. S-a maritat de 8 ori si a declarat provocatoare: “Nu m-am culcat decat cu barbatii cu care am fost maritata. Cine mai poate spune asta?” A iubit ca sotie si amanta, inseland cu dezarmanta pasiune si nerusinare. Ca si-o doreau in fantezii barbati de toate formele, varstele si culorile era aproape mai putin scandalos decat sinceritatea cu care isi etala propria pofta si dorinta care-i ardea in priviri, in gesturi, in miscari. Isi dorea placere si iubea cu ardoarea si indrazneala unei fete rele, dorinta afisata la limita obscenului si iesita din tiparele incorsetate ale ideilor despre cum ar trebui sa se poarte o doamna. Fermecati, spectatorii o devorau din priviri dar se simteau la randul lor sfasiati, inghititi, rascoliti de acei ochi adanci violeti si genele nenatural de dese, de acel corp infiorator de rotund si lasciv.

Nu a fost o victima a faimei, desi a declarat ca nu isi aminteste o vreme cand nu era cunoscuta si celebra. De la 12 ani cand National Velvet (1944) o face faimoasa, pana la Oscarul pentru cea mai buna actrita in 1960 cu Butterfield 8 si inca o data cu Who’s Afraid of Virgina Woolf (1966) a jucat in peste 25 de filme, a avut patru copii cu trei soti si a suferit in spital de pneumonii grave ce aproape au rapus-o. Dar Liz isi revenea de fiecare data, mai puternica dupa fiecare incercare. Vulnerabilitatea ei in fata bolilor, susceptibilitatea catre complicatii care au dus-o de atatea ori sub bisturiu incat ametesc doar citind despre ele, dependenta de alcool si pastille i-au marcat destinul si au ajutat sa-i construiasca o aura de mister, de insemnata.

Ramane o femeie nespus de frumoasa, o stea veritabila de cinema, un talent rar, o zeita ce farmeca si fascineaza in continuare.

Sfarsit de stagiu

Dupa terminarea studiilor am urmat un stagiu intr-o institutie publica europeana. A fost o experienta initiatica, o incursiune intr-o lume plina de reguli, de coduri, de diversitate.

In ultima saptamana a stagiului m-am confruntat cu emotii carora credeam ca nu le mai cad prada atat de usor. Luni si marti s-a consumat in sfarsit conferinta la care am muncit pe branci in ultimele doua luni. Ca de obicei, am fost mai mult pe drumuri, printand discursurile pentru interpreti si notand punctele importante pentru rezumatul ce trebuia sintetizat dupa. Miercuri anuntasem deja colegii ca voi oferi un mic pranz, dupa sedinta saptamanala a unitatii (militare imi vine sa zic). Desi am asistat la peste douazeci de astfel de intruniri, visand in culori de plictiseala sau razand ca la scoala cand erau pusi pe poante cei doi sau trei colegi haiosi, ultima mi-a provocat o stare de ameteala surprinzatoare. Stiam ca ritualul plecarii unui membru al ansamblului implica de obicei un buchet de flori, o felicitare semnata cu urari de bine in viitor si un cadou.