Cautarea sufletului

Mi-e dor de miracole, de tot ceea ce nu se poate explica in cuvinte ci doar simti, de sacrul ascuns in profan…

M-a incantat mereu felul senin si natural in care noi romanii imbinam doua aspecte aparent opuse: crestinismul ortodox si atractia fata de stiintele asa-zis “new age”, cum ar fi astrologia, cititul in cafea, farmecele si practicile alternative spirituale. De exemplu, de la strabunica mea, care a trait pana la 92 de ani draga de ea, stiu ca leacul impotriva deocheatului e un ritual ce consta in recitarea rugaciunii Tatal Nostru, tinand in mana un chibrit aprins, care se stinge apoi intr-un pahar cu apa. De la o prietena am invatat ca atunci cand ma simt rau, fara nici un motiv aparent decat lipsa de energie, ajuta sa-mi masez bratul pornind de la incheietura cu miscari apasate in sus, pentru a “descalci” nodurile ce se formeaza sub piele. Departe de a fi o forma de “inapoiere”, aceste credinte merita respectate pentru ca descriu fenomene, boli si leacuri pe care stiinta a reusit mult mai tarziu sa le elucideze si dovedeasca in laborator.

La 16 ani cautarile mele in realmul spiritual au inceput in verva, in vacanta de vara petrecuta in tara. A ajutat si interesul matusii mele cu care am avut mereu o relatie speciala si care era adancita-n propriile explorari. Claudia a fost prima astroloaga pe care am intalnit-o impreuna. Nu-mi amintesc prea bine ce spunea astrograma ei despre viata mea, dar Claudia nu era doar astroloaga. Incepuse sa practice si sa prezinte si altora Reiki, o metoda naturala de vindecare a trupului, sufletului si mintii prin energia universala. Sesiunile cu ea au fost relaxante si benefice. Era atat de senina si cu un chip atat de luminos si impacat, incat cu greu ne-a venit sa credem ca nu cu mult timp in urma pierduse o sarcina cu gemeni in luna a 8-a. “Dorinta lor a fost sa se intoarca inapoi in cer” ne-a explicat simplu. Ma gandesc si acum la ea…

Alta data am vizitat o bioenergeticiana, recomandata matusii mele de o prietena. Femeia facea consultatii in propriul apartament, intr-un bloc oarecare langa Parcul Tineretului. Pe rand ne-am intins pe canapeaua ei lata, pe spate, cu ochii inchisi, in timp ce ea isi petrecea degetele incet deasupra zonei din trup unde acuzam dureri sau neplaceri. Lucra parca cu aerul, dar stiam ca de fapt se concentra asupra aurei noastre, descalcind noduri invizibile. I-am spus ca-mi simteam sanul stang foarte greu, o senzatie ciudata care inca ma urmareste uneori si mi-a explicat ca e probabil “incarcat” de emotii; grijile si nelinistile mele imi disturba echilibrul si se cuibaresc parca toate acolo, aproape de inima. Am inteles atunci ca problemele mele in corpul fizic imi arata de fapt tulburari emotionale sau spirituale ce se materializeaza repede in spatiul material. Ne-a povestit si despre cazul barbatului care avea tot spatele acoperit de tatuaje intunecate, cu mesaje demonice si a venit la ea sperand sa-l ajute sa se elibereze psihic de toata energia lor joasa ce-l apasa.

La sfarsitul acelei vacante am plecat acasa cu o valiza plina de carti. Regretul plecarii era atat de profund dupa toate acele experiente, deoarece eram convinsa ca traiesc mai intens in Romania, ca acolo am un acces imens la cultivarea spiritualitatii mele, ca energia locului deschide atatea porti vazute si nevazute. Nu era zi sa nu fi intrat intr-o biserica si ma intrista cumplit gandul ca la intoarcere nu voi avea manastirile frumoase unde sa ma refugiez in clipe de deznadejde, de nevoie. Zecile de carti cumparate trebuiau sa tina locul acelui gol metafizic. Printre ele se aflau titluri precum Conversatii cu Dumnezeu, Copii Indigo, Camino, Cuvinte de intelepciune pentru fiecare zi, Emisarii Iubirii, Linistea Inimii: Reflectii ale Mintii Christice, Partea intunecata a cautatorilor de lumina si multe multe altele care mi-au luminat mintea si sufletul in anii ce au urmat. Dintre toate, citesc si astazi Frecventa Geniu de John J. Falone, o carte atat de fascinanta si inteleapta incat necesita studiul de-o viata. Daca as fi obligata sa iau o singura carte pe o insula pustie, ea ar fi alegerea mea clara. Ultima mea descoperire e Trupul Subtil: Enciclopedia Anatomiei Energetice, a lui Cyndi Dale, pe care o studiez cu sarguinta, cu highliter-ul in mana, de vreo saptamana. E geniala! Sper sa impartasesc ce invat despre tehnicile de vindecare energetica asupra carora intra in detaliu, sa discutam diferite experiente si intalniri frumoase, misterioase, miraculoase..Si sa ne amintim ca aceste preocupari merita toata atentia noastra…

sursa foto

Intalnirea

Uneori, trecutul napadeste cu inversunare si reinvie nemilos sentimente cu greu ingropate. O zi de incercari, demult, s-a infatisat din nou limpede in amintire. Despre dorinte neimplinite si despre sentimente in fata celor pe care Cioran ii numeste “fiinte pe care le traim atat de intens in noi, incat existenta lor exterioara devine superflua si reintalnirea lor o penibila surpriza”, in randurile urmatoare.

Inainte.

Dupa toata vanzoleala nebuna din acea luna, ma duc sau nu ma duc sa-l intalnesc in realitate, il gasesc in sfarsit on-line pe G. Inima imi era un fluturas inchis in piept, ardeam de nerabdare sa-i spun cand vin, sa-i vad reactia. In ultima luna vorbisem rar si putin, nu ca in vremurile bune si mi-am spus ca oricum nu ma duc pentru el, dar el va fi jucaria la indemana si precis urma sa ne dam mesaje, sa ne vedem pasager, sa ne tatonam trei saptamani. M-a intrebat cand vin. In 10. Presimtind ca ceva nu e bine, il intreb cand pleaca din Ro. In 13. Mi-a cazut fata, mi-a scazut pulsul instantaneu. M-am simtit ca lovita de tren, dezaxata, dezechilibrata si confuza. Mi s-a rupt firul si nu reuseam sa ma culeg nicicum. Abia dupa doua trei ore in care mai mult m-am tarat am reusit sa realizez cat de mult contam sa fie acolo, cat mi-am ascuns de mine dorinta sa-l vad, palpitatia, entuziasmul, curiozitatea. Si acum avem doar 3 zile la dispozitie? Numai legile misterioase ale karmei mai puteau explica razbunarea asta a destinului.
S-a enervat, ne-am certat. Mi-a spus mai demult ca pleaca la sfarsit de septembrie dar de fapt stia ca nu va fi asa si nu s-a deranjat sa-mi spuna. Ce credea ca nu mai vin deloc? De aici raceala?
Trebuia sa fiu mult mai precisa in organizarea acestei vacante, dar nu mi-am imaginat niciodata ca o gluma atat de proasta ar strica totul. Dupa luni si luni de discutii interesante, intense, palpitante. Caderea interioara – pura si lunga – a fost deplina. Toate planurile, pe apa sambetei. Lasa, ca gasim noi o dupa amiaza sa iesim in oras, nu se poate doar. Incerca o consolare doar pe jumatate. Dar mi-am permis sa cred si asta. De ce au barbatii oroare sa spuna lucrurilor pe nume? Le lipseste o doaga emotionala, o fibra a dulcegariilor sau e mai degraba un caz filozofic, barbatii intelegand ca o data rostit, orice sentiment e saracit, nuanta pierduta.

Momentul.

Daca a tinut 2 minute se pune?

Doua minute, destul cat se ne pupam semi-formal pe obraz, el sa fumeze o tigara si sa imi mangaie o data bratul, sa ma priveasca, sa ma lipesc de masina si probabil sa visez cu ochii deschisi. I-a sunat telefonul, ceva urgent.  Poate nu trebuia sa cobor in blugi si tricou, poate trebuia sa pun ceva mai mult fard, rimel, poate, poate…
Am privit mai mult in pamant, sfioasa sa il vad masurandu-ma, absorbindu-ma, tematoare sa nu-mi vada dorinta. Da, ajung in 10 minute, ma grabesc. Chiar? Am uitat ce frumos mi-a vorbit. A uitat ce frumos mi-a vorbit. Mi-as vesteji viata langa el. De ce? Pentru ca e mai usor sa-ti legi viata de el, de cineva, de ceva, de orice din exterior care te scuteste de responsabilitatea de a fi singura la carma vietii. Teama de a-ti lega viata doar de tine.
Aceeasi inaltime ca mine. Rotund pe unde trebuie. Isi arata cei 40 si ceva de ani. As fi vrut mai mult, multi mai mult.

Dupa.

Imaginile cu el curg inca. Cu cat timpul in care nu ne vorbim trece, cu atat devin mai melancolica si ingaduitoare fata de fostele lui gesturi si cuvinte nedelicate, grosolane, reci, nepasatoare. Clasic. Un schelet asupra caruia mi-am permis sa muncesc, sa-l plamadesc in carnea si sangele barbatului ce imi imaginez ca e, ca ar putea fi. Peisajul ma absoarbe si cad brusc in astfel de reverii fara sa mai pot vorbi sau gandi, ma las complet prada imaginilor, caldurii. Vreau sa plec, sa uit cat mai repede dar scena se repeta delirant cand inchid ochii. Asteptarile s-au prefacut demult in nisip si aluneca la infinit din mine. Cat sens mai are sa continuam de aici si in ce directie oare?

Momente si schite de soferita

Daca fiecare drum ar fi asa…

Mi-am luat carnetul doar de un an de zile, descoperind simultan si placerea libertatii de a  naviga singura spre toate destinatiile si furia de road rage la intalnirea cu prostia, incompetenta, neatentia sau nesimtirea altor soferi in trafic. Nu intelesesem pana atunci prea bine senzatia de furie instanta cand cineva iti taie calea, sau nu se misca la verde si nici tentantia de a face cu farurile sau a claxona intru atentionarea greselii. O inteleg, promit, o inteleg.

Dar nu o (mai) practic. Am din fire o relaxare in fata situatiilor stresante de acest fel – m-au ajutat probabil anii de citit sfaturi zen si arma secreta a intelegerii ca nu pot controla cum se poarta ceilalti, dar pot controla reactia mea. Pot alege sa devin suparata si furioasa, sa o iau personal si sa agravez situatia prin emotiile mele negative, sau pot alege sa ma detasez, sa nu raspund provocarii, sa constientizez in acea secunda ca nu are rost sa las iluziile mele sa interactioneze cu iluziile altcuiva. Ce rost are?

Pe cat de adanc mi-am imprimat aceasta intelepciune a non-furiei, pe atat de putin sunt tentata sa conduc prin Bucuresti. Intai pentru ca mi-ar trebui o masina automatica – am incercat sa invat pe manuala intr-o vara dar spre disperarea dragutului meu instructor si iubit, nu prea reuseam sa tin motorul pornit. Nu ajuta prea mult la incredere. Aici, cand am luat lectii, m-a disperat instructorul indian cand explica foarte calm ca sunt ori prea aproape, ori prea departe de bordura la curba, ca nu ma uit destul in oglinzi, ca parcarea paralela e o arta usor dobandita (!) si ca trebuie sa conduc cu 40km/h chiar daca testez toti nervii celor din spate si ma depasesc toate masinile intr-o mare veselie. Dar divaghez. Al doilea motiv pentru care ma tem sa ma urc la volan in capitala e intimidarea in fata strazilor magic intortocheate (le ador farmecul!) si bineinteles teama de apostrofari mai mult sau mai putin politicoase de la soferii super extra grabiti.

Dar banuiesc ca pana la urma totul e o chestiune de necesitate si obisnuinta. Am condus prin Los Angeles, unde aglomeratia e legendara, fara sa fac accident (ok, era sa dau peste un biciclist dar astea se mai intampla nu?). Conduc prin Toronto, chiar si in centru unde strazile sunt inguste, pietonii multi si parcarea inghesuita. Dar Bucurestiul ramane inca de explorat.

Voi ce experiente aveti la volan?

Spiridusul Elfi

De fiecare data cand merg in vacanta, am parte de intalnirea cu un copilas interesant. Acum un an, in Grecia, am avut placerea sa intalnesc un bobo dulce si ganditor, asa cum par adesea sa fie copii mici ai acestei noi generatii.

Ultima zi de plaja. Caldura fierbinte de la amiaza. In fata mea, sub o umbreluta albastra se instaleaza comod o familie de sarbi cu trei copii, din care cel mai mic are poate doar 1 an. Blondut, golut, dulce cu chipul incruntat, fara zambete, concentrat asupra biberonului pe care il indeasa tacticos in nisip. Prevazatoare, mama i-l smulge din manuta grasuta chiar inainte sa ii atinga buzele. Neperturbat, micutul Elfi, pentru ca ar putea fi un spiridus, isi continua explorarile cercetand un pahar inalt si alunecand cu manutele nisipoase in ulciorul de apa si gheata proaspat umplut. De data asta, taticul isi asuma responsabilitatea sa il indrume pe drumul bun. Seamana ca doua picaturi. Ghicind varsta celorlalti doi copii, ma gandesc ca Elfie a fost o surpriza, dar una placuta. Acum e miezul familiei.

Dupa o jumatate de ora de joaca, mogaldeata se aventureaza la cativa pasi de umbreluta, pentru a ajunge la scaunul meu de unde il admir razand piscandu-l usor de manuta. Serios, imi intoarce spatele si avanseaza inca doi pasi in plin soare dar se opreste brusc. Constiinta nisipului arzator ii provoaca o scurta mirare in ochi, urmata brusc de un plans cu dedicatie, iar taticul, urmarindu-i miscarile si mereu atent il ridica in brate mangaindu-l si turnandu-i apa peste picioruse. Suspin. Nimic mai sexy decat un barbat grijuliu cu copilul sau. Imi aranjez ochelarii de soare si ma intind visand pe spate. Elfie, sfarsitul rozaliu de vacanta.

La inceput de calatorie

Bun venit in taram de reverii si file de poveste.

Va astept sa ne cunoastem, sa ne incantam, sa ne luminam zilele.