Olga Deleanu

Ambivalenta

Sunt ambivalenta si-mi place. Sunt ambivalenta si nu-mi place.

Contradictia starilor mele ma face cea mai puternica si cea mai slaba. M-am mandrit intotdeauna de dilemele mele existentiale si le-am atribuit cel putin in parte zodiei balantei, din categoria celor care penduleaza neincetat, vad mereu si partile bune si partile rele si toate nuantele mai putin clare. M-am ferit de certitudini si de oamenii care n-au nici o indoiala, merg pe un drum fara sa se uite in stanga sau in dreapta, totul e clar, stabilit, ramane doar de trait.

Dar in ultimul timp, ambivalenta imi da batai de cap. Se traduce tot mai des intr-o paralizie, o inabilitate de a actiona, o neincredere in perspectiva alegerii, o dorinta de a evita complet orice decizie. Pentru ca fiecare pare prea mare, prea dificila. Mai demult citisem ca ne confruntam cu prea multe alegeri in viata, cel putin in calitate de consumatori: e de ajuns sa te uiti la magazin la un raft plin de sampoane de 15 feluri si sa nu poti alege. Evaluarea devine imposibila. Si alegerea finala e prea putin obiectiva, mult prea mult aleatorie. In deciziile mari, complicate, n-ar trebui sa fie asa. Ar trebui sa-mi ascult instinctul. Mi-e teama insa ca i-am auzit vocea de ceva timp.

Ambivalenta:

1. incertitudine sau fluctuatie, mai ales cauzata de neputinta de a alege sau de dorinta simultana de a face sau spune doua lucruri opuse.

2. Psihologie: coexistenta sentimentelor pozitive si negative fata de acelasi obiect sau actiune, ce trage persoana simultan in directii opuse.

Problema are mai multe aspecte: o alegere intr-o directie inseamna negarea tuturor celorlalte directii. In fond, e vorba de o pierdere a posibilitatilor. Decizia e dificila atunci cand vreau totul.  Degeaba sunt constienta, in mod rational, ca nu pot avea totul. Dorinta e capricioasa, asteptarile sunt inmultite si atata timp cat nu decid, le pot avea pe toate, cel putin in plan mental si ideal. In plus, alegerea e supraevaluata. Se va adeveri cu siguranta sa aiba imperfectiuni si zile proaste. Singura mea certitudine la inceputul oricarui drum e ca vor fi obstacole si poticniri. Iar chiar daca as depasi aceste ganduri, trebuie cantarit faptul ca deciziile au consecinte, nu-i asa? Cea mai grea dintre ele e realizarea ca am ales gresit. Dar invatam din greseli, veti spune. Poate,  insa toate lasa urme.

In plus, traim intr-o cultura in care ni se spune constant sa incercam sa depasim sentimentele negative, ambivalente, sa triumfam catre o stare de spirit calma si fericita. Se insista asupra nevoii de a depasi momentele dificile, de a cauta sensul adanc, de a descoperi mesajul ascuns din spatele invidiei, maniei, depresiei, melancoliei. Realitatea regretelor persistente ar face bine sa se dizolve in fata terapiei si a raftului de carti self help. Dar si asteptarea asta e o forma de idealism cu setul ei de presiuni necrutatoare.

Poate cel mai bun argument impotriva ambivalentei este ca a nu decide inseamna a decide. Alegerea, liberul arbitru e singura libertate pana la urma. Se cere exercitata. Ce mai astept?

Domnisoarele de onoare

Anul acesta in Septembrie, prietena mea draga Alinuta se marita (yey!). Si cum nunta nu poate fi completa fara domnisoare de onoare, patru prietene am fost nominalizate sa-i stam frumos alaturi. Sambata ne-am infatisat la un salon de rochii de mirese, unde am probat rochite de bridesmaids si am incercat sa ne punem de acord asupra unei singure alegeri, lucru destul de complicat, va imaginati, din moment ce avem forme diferite si gusturile nu se prea discuta. Culoare aleasa de miresica e un caramiziu cald iar modelul este in culoarea mov, mai jos.

Intr-o ora trecusem prin vreo 10 modele, ne urcasem pe podium sa ne examinam in necrutatoarea oglinda imensa, ne hliziseram dupa cum cere ocazia si voila, ne-am indragostit de aceeasi rochita. Momentele unice au fost documentate mai jos, pentru posteritate. Daca ati vazut filmul Bridesmaids, va imaginati poate ca am avut vreo patanie teribila, dar nu, din fericire nu s-a lasat nici cu scandal, nici cu urgente digestive, nici cu intepaturi. Enjoy!

PS: Miresica e in prima poza. Ultima e una din domnisoare care n-a rezistat tentatiei de a proba si ea o rochie de mireasa. Constatarea: e foarte grea! Am promis sa nu-i trimite prietenului ei poza, sa nu-i dam saracului palpitatii.

Emigrarea si limba materna

“In ce limba visezi?”

 O intrebare capcana pe care a primit-o sora mea acum multi ani dupa emigrare, cand aplicase la un program prestigios la liceu. Cautau sa afle daca acomodarea a fost intr-adevar atat de profunda incat limba engleza a reusit sa uzurpeze limba materna, atat de instrinsec atasata de structura interioara, de esenta unui om. Daca in viata constienta faci eforturi considerabile sa vorbesti cat mai frumos, mai corect, mai fluent, mai natural in engleza, daca in viata constienta ai imbratisat noua patrie si cultura si declari ca ai ales sa faci parte din destinul ei, nu inseamna ca simti cu adevarat loialitatea. E cazul mai degraba sa aprofundam structurile subconstientului, ale visului, unde nu te poti pacali si limba pe care o folosesti rasare din adevaratul sine. Jung ar spune probabil ca incercau sa afle daca procesul de aliniere cu subconstientul colectiv s-a produs, si  arhetipurile au inceput acea miscare fina de seism, acea reasezare profunda a sinelui.

Iar eu visez in romaneste. Oare? 

Vorbesc mult in engleza pentru ca-mi e la indemana, cuvintele se infatiseaza prompt cand sunt chemate, obisnuinta s-a impus inevitabil. Vorbesc in engleza si cu prietenele uneori, mai ales cand atingem subiecte sensibile. E o limba distanta, o manipulez cu detasare, nu ma dezvaluie; in schimb, limba romana imi merge automat direct la inima. Si voi vibra intotdeauna mai intens cand spun ”te iubesc” decat ”i love you”.

In pas tiptil, puterea obisnuintei supune anxietatea schimbarii unei relaxari interioare de suprafata; dar ruptura initiala hraneste o tensiune subtila ce se-ncapataneaza sa-mi bantuie  psihicul tocmai cand mi-e lumea mai draga. Nu vreau sa-mi pierd cursivitatea si accesul prin limba la cultura si literatura romana. In plus, se pare ca numeroase studii au dovedit ca a vorbi mai mult de o limba are efecte benefice asupra sanatatii mentale.

Ma surprinde cand vad parinti romani ce-si lasa copii nascuti sau crescuti aici sa vorbeasca numai engleza. Inteleg, pe de o parte, dorinta lor de a-i incuraja sa se adapteze, sa fie fluenti, sa aiba cat mai putin accent (desi nu mai e un factor negativ demult) pentru a le facilita integrarea si posibilitatea de a participa din plin la scoala si mai tarziu la munca. Dar pe de alta parte, mi se pare nedrept sa-i priveze de limba romana, de toate povestile minunate pe care le-ar putea citi de la Ion Creanga la Ciresarii, de comunicarea si apropierea cu rudele mai ales bunicii care raman aproape in afara, de experiente interesante pe care le-ar putea avea vizitand tara, de o intrega lume la care n-ar avea access. In unele cazuri delasarea e neintentionata, se pune pe seama lipsei de timp, dorintei de a nu stresa copilul mai ales daca are deja o varsta cand ajunge aici. Dar in altele, se simte o anumita ignoranta, indiferenta, uneori chiar dispret fata de ideea de a-i invata; se amesteca sentimentele negative fata de fostul trai in Romania cu simpla rostire a unor cuvinte in romaneste. E pacat.

Limba  materna face parte din identitatea mea. Nu sunt pregatita s-o uit.

 sursa poza

Blind date

Aveam mii de fluturasi in stomac cand am intrat in bar si il cautam cu privirea. De cate ori mai facusem asta, dar nu mi-am invatat lectia : niciodata proiectia nu se potriveste cu realitatea, mereu e ori mai scund, ori mai gras, ori mai prost imbracat, ori mai lipicios, ori mai grabit, ori mai nesuferit. Imi ardeau obrajii si eram convinsa ca toata lumea din jur stia de ce ma aflu acolo.

M-ai facut sa astept un sfert de ora, ma pregateam sa-mi inec amarul convins ca n-ai sa apari. Dar am aparut pentru ca o data ce mi-am dat cuvantul, urasc sa dezamagesc, chiar si un strain. Senzatia iesirii din planul stabilit mi-ar confirma lipsa de curaj. Ma gandeam deseori, cand eram mica, cum ar fi sa merg pe strada, in drum spre casa sau scoala si dintr-o data sa ma loveasca o amnezie totala si sa nu mai stiu nici cine sunt, nici unde ma duc (la propriu, pentru ca la figurat e deja o realitate). Sau uneori proiectam fantezia mea asupra vreunei doamne frumos imbracata, care se grabea probabil la piata pana nu pleaca doamna preoteasa cu cea mai buna smantana din tot judetul. Dar in mare parte eu jucam rolul principal si-mi dau seama acum ca era probabil o forma subconstienta a dorintei de a ma sustrage din lume, din responsabilitatile mele grele de eleva (nota 10 pe linie era un must), din toate functiile si obligatiile din familie, din societate.

Era foarte inalt si parca sfios. Am povestit despre calatoriile noastre prin lume, ce nu functioneaza in orasul asta anost, de ce-mi ia o ora sa beau un pahar de vin si nu stiu cum s-a facut ca petrecusem trei ore fara sa le simt. Timpul suspendat, biensur. Isi ascunsese mainile sub masa toata seara, aratandu-mi palma stanga doar cand i-am promis sa-mi dezvalui talentele ascunse in chiromantie. Stateam fata in fata. Nu vreau sa vin langa el sa citesc mai bine? De fapt n-a fost o intrebare, ci mai mult o indicatie. Vino. Primul sarut, umed si fin, infioratoare adiere a unei dorinte ascunse adanc. Mi-am amintit atunci de eroul lui Eliade in Huliganii gandindu-se fascinat la miile de impreunari ce trebuie ca au avut loc de-a lungul vremii ce au facut posibil acel moment unic cand isi imbratisa iubita…

Mai tarziu i-am spus ca nu vreau romantisme, trandafiri. Nu e nevoie nici sa ma scoata in oras la cina si film, desi acceptasem deja de cateva ori. Nu e nevoie sa-mi ofere declaratii siropoase. Dar apropierea incepuse sa-mi topeasca detasarea. M-am trezit intr-un moment de luciditate intrebandu-l.. ce facem acolo, impreuna. E vreo distractie ieftina? Nu. Avem o atractie chimica puternica, o simbioza senzuala, o legatura care-si cauta implinirea. De ce vreau atunci sa fug departe sa ma ascund in cel mai intunecat colt unde sa-mi rasfir emotiile ca o adolescenta ranita si vulnerabila. Ma indragostisem oare pe nesimtite?

Cautarea sufletului

Mi-e dor de miracole, de tot ceea ce nu se poate explica in cuvinte ci doar simti, de sacrul ascuns in profan…

M-a incantat mereu felul senin si natural in care noi romanii imbinam doua aspecte aparent opuse: crestinismul ortodox si atractia fata de stiintele asa-zis “new age”, cum ar fi astrologia, cititul in cafea, farmecele si practicile alternative spirituale. De exemplu, de la strabunica mea, care a trait pana la 92 de ani draga de ea, stiu ca leacul impotriva deocheatului e un ritual ce consta in recitarea rugaciunii Tatal Nostru, tinand in mana un chibrit aprins, care se stinge apoi intr-un pahar cu apa. De la o prietena am invatat ca atunci cand ma simt rau, fara nici un motiv aparent decat lipsa de energie, ajuta sa-mi masez bratul pornind de la incheietura cu miscari apasate in sus, pentru a “descalci” nodurile ce se formeaza sub piele. Departe de a fi o forma de “inapoiere”, aceste credinte merita respectate pentru ca descriu fenomene, boli si leacuri pe care stiinta a reusit mult mai tarziu sa le elucideze si dovedeasca in laborator.

La 16 ani cautarile mele in realmul spiritual au inceput in verva, in vacanta de vara petrecuta in tara. A ajutat si interesul matusii mele cu care am avut mereu o relatie speciala si care era adancita-n propriile explorari. Claudia a fost prima astroloaga pe care am intalnit-o impreuna. Nu-mi amintesc prea bine ce spunea astrograma ei despre viata mea, dar Claudia nu era doar astroloaga. Incepuse sa practice si sa prezinte si altora Reiki, o metoda naturala de vindecare a trupului, sufletului si mintii prin energia universala. Sesiunile cu ea au fost relaxante si benefice. Era atat de senina si cu un chip atat de luminos si impacat, incat cu greu ne-a venit sa credem ca nu cu mult timp in urma pierduse o sarcina cu gemeni in luna a 8-a. “Dorinta lor a fost sa se intoarca inapoi in cer” ne-a explicat simplu. Ma gandesc si acum la ea…

Alta data am vizitat o bioenergeticiana, recomandata matusii mele de o prietena. Femeia facea consultatii in propriul apartament, intr-un bloc oarecare langa Parcul Tineretului. Pe rand ne-am intins pe canapeaua ei lata, pe spate, cu ochii inchisi, in timp ce ea isi petrecea degetele incet deasupra zonei din trup unde acuzam dureri sau neplaceri. Lucra parca cu aerul, dar stiam ca de fapt se concentra asupra aurei noastre, descalcind noduri invizibile. I-am spus ca-mi simteam sanul stang foarte greu, o senzatie ciudata care inca ma urmareste uneori si mi-a explicat ca e probabil “incarcat” de emotii; grijile si nelinistile mele imi disturba echilibrul si se cuibaresc parca toate acolo, aproape de inima. Am inteles atunci ca problemele mele in corpul fizic imi arata de fapt tulburari emotionale sau spirituale ce se materializeaza repede in spatiul material. Ne-a povestit si despre cazul barbatului care avea tot spatele acoperit de tatuaje intunecate, cu mesaje demonice si a venit la ea sperand sa-l ajute sa se elibereze psihic de toata energia lor joasa ce-l apasa.

La sfarsitul acelei vacante am plecat acasa cu o valiza plina de carti. Regretul plecarii era atat de profund dupa toate acele experiente, deoarece eram convinsa ca traiesc mai intens in Romania, ca acolo am un acces imens la cultivarea spiritualitatii mele, ca energia locului deschide atatea porti vazute si nevazute. Nu era zi sa nu fi intrat intr-o biserica si ma intrista cumplit gandul ca la intoarcere nu voi avea manastirile frumoase unde sa ma refugiez in clipe de deznadejde, de nevoie. Zecile de carti cumparate trebuiau sa tina locul acelui gol metafizic. Printre ele se aflau titluri precum Conversatii cu Dumnezeu, Copii Indigo, Camino, Cuvinte de intelepciune pentru fiecare zi, Emisarii Iubirii, Linistea Inimii: Reflectii ale Mintii Christice, Partea intunecata a cautatorilor de lumina si multe multe altele care mi-au luminat mintea si sufletul in anii ce au urmat. Dintre toate, citesc si astazi Frecventa Geniu de John J. Falone, o carte atat de fascinanta si inteleapta incat necesita studiul de-o viata. Daca as fi obligata sa iau o singura carte pe o insula pustie, ea ar fi alegerea mea clara. Ultima mea descoperire e Trupul Subtil: Enciclopedia Anatomiei Energetice, a lui Cyndi Dale, pe care o studiez cu sarguinta, cu highliter-ul in mana, de vreo saptamana. E geniala! Sper sa impartasesc ce invat despre tehnicile de vindecare energetica asupra carora intra in detaliu, sa discutam diferite experiente si intalniri frumoase, misterioase, miraculoase..Si sa ne amintim ca aceste preocupari merita toata atentia noastra…

sursa foto

Hai sa furam pepeni…in alta galaxie

“Adevarul e intotdeauna in afara logicei.”

Pana sa ajung la fraza asta geniala, romanul Norei Iuga m-a asteptat cuminte in biblioteca vreo doi ani. L-am cumparat de la Carturesti, imi amintesc si acum, din impuls si pentru ca simteam nevoia sa gust din literatura romaneasca contemporana despre care stiam prea putine. Am facut apoi doua tentative de a-l citi dar Hai sa furam pepeni s-a dovedit brutal si amar pentru asteptarile mele insorite si toropite din vara aceea. Nu doar fiindca aborda crud subiectul avortului,  descalcind o istorie adevarata ce-a socat tara acum ceva timp (o fetita rroma gravida la varsta de 10 ani) dar stilul era atat de postmodern, un vals intre mai multe voci, o alergatura mi se parea printre cuvinte, o insiruire de imagini suprapuse fara sens dar menite sa socheze ieftin, o scriitura ca intr-un vis urat, fara inceput si fara sfarsit.

Demisia

Schimbi locul, schimbi norocul.

Cel putin asta incerc sa-mi spun de doua saptamani de cand stau cu nervii in pioneze incercand sa aliniez toate constelatiile astfel incat decizia pe care trebuie sa o iau la munca sa fie cea luminata. Suntem bineinteles in era instabilitatii si a crizelor de toate felurile, motiv pentru care la fiecare sase luni ma intreb daca mi se va mai extinde contractul. Din inertie sau din interes, de bine, de rau, cu intrigi si povesti nesfarsite am petrecut ultimul an intr-un departament prin care s-au perindat frumos vreo 5 sefi diferiti dandu-mi ocazia sa-mi exersez adaptarea si aptitudinile de management al schimbarii. Sa devin un angajat optim, cum se doreste. Si sa invat sa vorbesc in limbaj de lemn, evident.

Acum doua saptamani s-a ivit ocazia sa plec. Brusc, subit si dintr-o data. Sa schimb piesa ca prea devenise o banda stricata. Decizia a fost ca intotdeauna spinoasa. Pun in taler + si -, aspectele pozitive si negative, probabilitatile, posibilitatile, strategiile, ce sfat mi-a dat X, ce sfat mi-a dat Y, ce mesaj am primit de la cartea-oracol, ce fata a iesit cand am dat cu moneda,  ce vis am avut, ce semn din cer (n-) a aparut. Draga cititor, nu m-am putut decide. In timp ce-mi repetam ca alegerea e singura libertate ce exista in viata si cam e timpul, nu doar sa ma visez femeie increzatoare in propriul instinct, ci chiar sa si fiu una, palpitatiile cresteau de parca de aceasta decizie imi atarna nu doar viitorul ci si mantuirea. In plus, cum adica sa plec din locul unde mi-am inceput cariera cu naivitatea tipica de proaspat absolventa? Le datorez loialitate totusi nu?

In filmul Under the Tuscan Sun, Diane Lane joaca rolul unei americance proaspat divortata care se muta in Italia incercand sa-si vindece inima ranita prin renovarea unei case vechi intr-un sat pitoresc pe coasta.  Isi doreste atat de mult sa se reindragosteasca, sa descopere o iubire noua si proaspata si visul pare a i se implini cand il intalneste pe El, un italian fermecator care-ti taie respiratia si in mrejele caruia cade aproape instant. Mai tarziu insa il gaseste langa o alta iar dezamagirea e profunda. Prietena ei insa ii povesteste altfel: cand eram copil, am cautat intr-o dupa amiaza o buburuza peste tot si n-am gasit; de epuizare, am renuntat si am adormit in iarba, rapusa de oboseala; cand m-am trezit peste o ora, misunau peste mine. Depune efort, trimite dorinta ta arzatoare in lume, in univers si da-i drumul sa se intoarca la tine. Renunta si va veni pare a fi morala.

Am renuntat, decizia a fost transmisa si acum astept cuminte happy end-ul meu.