Am petrecut recent o seara in familie, vrajiti si peste masura de incantati in fata televizorului – nu de American Idol sau vreun serial, ci de DVD-ul Taraful de haiduci pe care l-am descoperit surprinsa intr-o librarie la sectiune World Music. Compilatia de concerte si interviuri e foarte reusita. Taraful lasa nu doar o impresie trecatoare, ci o urma profunda in sufletul cui il asculta si-i se deschide. Muzica nu numai ca aduce oamenii impreuna, dar ii face si sa uite de culoarea pielii, promovand intelegere si toleranta. Muzicantii haiduci fac minuni cu instrumentele lor.

Desi am crescut cu povestile de speriat copii care circulau pe vremuri despre tiganii care te fura daca nu esti cuminte, si te transforma in sapun, am ramas destul de neatinsa de prejudecatile impotriva celui mai mare grup etnic din tara. Impresionant cat de multa sustinere au primit in alte tari, mai ales Franta, ca dovada ca la fel ca alti mari artisti, a fost nevoie sa-si castige faima in tari straine, inainte de a le fi recunoscut talentul acasa. In timp ce urmaream documentarul, mi-am dat seama ca daca as avea de ales intre a ma naste si creste in vestul dominant, linistit si politicos, cu normele lui de socializare, ordinea si curatenia, as prefera ca radacinile sa-mi fie la fel de adanc implantate in caldura sufocanta din Bucuresti, in bazarul colorat si ultrasentimental, cu umorul mucalit si expresia dorului intraductibil al lui “of of of of mugurel..”. Iar muzica lautareasca e inseparabila de acest peisaj. Traditia, talentul, instrumentele speciale, meseria transmisa din tata in fiu, impresionante.

Muzica tarafului m-a emotionat pentru ca in valtoarea acestei lumi pagane, post moderne si profane, am uitat aproape ca mai exista, ca intr-adevar mai poate exista, un spatiu fie fizic sau mental, atat de visceral, ancestral chiar. Am uitat ca mai pot gasi o cale inapoi la esenta si esential. Muzica ma transporta in universul edenic la copilariei la tara, intrezarit acum ca un fior, ca un vis din alta viata. Cantecele sunt intense, ma ravasesc, ele se preocupa doar de esential – dragoste, dor, durere – si ma obliga sa confrunt emotiile adanci, sa-mi accept greutatile si pacatele. Johnny Depp i-a invitat sa-i cante si povestea vrajit cum le-a pus muzica tarafului unor prieteni cantareti, acestia fiind socati, vrajiti, inmarmuriti si asemanand experienta ca unui tren care trece direct peste tine de nu stii ce te-a lovit.

Stiu ce m-a lovit: sentimentul romanesc al fiintei.

sursa poza

Artistul roman Dan Perjovschi, despre care am avut placerea sa scriu acum ceva timp cand a fost invitat sa expuna la Royal Ontario Museum din Toronto, a acceptat invitatia mea de a raspunde unui interviu inedit: chestionarul Proust.

Dan Perjovschi: Chestionarul Proust

1. Ideea ta de fericire. Desenand pereti.

2. Cea mai mare teama. Sa nu mai fiu invitat sa desenez pereti.

3. Trasatura pe care o detesti cel mai mult la tine. Delasarea. Sint momente in care imi vine sa nu fac nimic. Si nu fac nimic. Ma las dus.

4. Trasatura pe care o detesti cel mai mult la altii. Ipocrizia si aroganta.

5. Cea mai mare extravaganta a ta. Viata mea de acum.

6. Calatoria favorita. Toate peste tot.

7. Ce cuvinte sau fraze folosesti cel mai des. Cacat (in sens poetic).

8. Cel mai profund regret. Nu mai am stare sa citesc.

9. Ce sau cine e cea mai mare dragoste  a vietii tale. Lia.

10. Cand si unde ai fost cel mai fericit. In multe locuri de multe ori. Sus pe perete la MOMA, dimineata in tren spre Frankfurt bind cafea si uitandu-ma la rasarit, cu Lia in casa-atelier, cu Lia la Venetia, cu Lia la Castellon, cu Lia la Sydney…

11. Ce talent ai vrea sa ai. Sa scriu mult si bine. Acum scriu scurt si asa si asa.

12. Care e starea ta prezenta de spirit. La pinda. Imi ies lucrurile cam usor, am obosit, ma repet un pic, astept sa se intimple ceva in felul in care gindesc si fac arta.

13. Ce consideri cea mai mare reusita a ta. Sint invitat pe tot globul sa-mi practic arta si sa aduc umor si inteligenta. Incredibil.

14. Daca ar fi sa te intorci in alta viata ca o persoana sau un animal, care ar fi. Am muncit si m-am agitat asa de mult in viata asta ca ma voi intoarce sub forma de piatra. Voi sta.

15. Ce posesiune iti e cea mai de pret. Umorul si concizia in desen.

16. Ce consideri cea mai adanca nefericire. Sa pierzi pe cineva drag. Sa uiti.

17. Unde ai vrea sa traiesti. Peste tot.

18. Calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la un barbat. 19. Calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o femeie. Nu despart oamenii…Apreciez inteligenta si deschiderea. Delicatetea si profunzimea.

20. Ce apreciezi cel mai mult la prietenii tai. Solidaritatea.

21. Scriitorii preferati. Oricine scrie bine. Citesc pe apucate si mai ales presa (essays and news).

22. Eroii tai din viata. Toata lumea normala care face ceva extraordinar. Nu glumesc. Cind vad sau citesc despre asta imi dau lacrimile.

23. Numele tale favorite. Nu m-am gandit.

24. Ce iti displace cel mai mult. Minciuna, meschinaria, aroganta.

25. Cum ai vrea sa pieri. Repede.

26. Motto-ul tau. Non stop drawing.

Bio: Dan Perjovschi e cunoscut si apreciat pe scena internationala pentru desenele sale incisive, comentarii politice, sociale si culturale redate in stil grafic si aplicate direct pe peretii muzeelor si galeriilor unde expune. Ilustratiile sale traduc intr-un sens realitatea, evenimentele raportate in media prin lentila fina a ironiei, surprinzand adesea esenta dilemelor si ipocriziei din jur. Calatoreste si expune singur sau impreuna cu sotia sa, artista Lia Perjovschi.  A expus printre altele la Tate Modern (Londra), Muzeul de Arta Moderna (New York) si Centre Pompidou (Paris) iar in 2007 desenele sale au fost incluse in prestigioasa Expozitie Internationala de la Bienala de la Venetia. In plus, am avut ocazia sa constat si sa apreciez simtul lui de umor, spiritul critic si subversiv, atitudinea relaxata, deschisa si auto-ironica chiar. Pe scurt, un artist cu care vrei sa stai la o cafea.

Nota: Chestionarul Proust isi datoreaza posteritatea moderna nu in putina parte revistei Vanity Fair care l-a popularizat. Chestionarul e menit sa ia pulsul celui intervievat, prin intrebari rapide, carora se raspunde instinctual, ca la o sedinta rapida de psihanaliza. Numele i se datoreaza scriitorului Marcel Proust, a carui raspunsuri in scris acestor intrebari inventate ca joc de salon in secolul 19, au devenit faimoase, atribuindu-i chestionarului numele sau.

Mamicile din America au descoperit de cateva luni inspiratie noua pentru a-si reseta pasiunea in dormitor, iar secretul se ascunde intr-un roman erotic care sta de saptamani bune pe locul #1 in lista de bestsellers. Fifty shades of grey, sau Cincizeci de nuante de gri, e ideea conceputa de o autoarea britanica E L James care a inceput prin a posta scurte povestiri online, cladindu-si o baza de fani solida. Protagonistii povestii sunt Christian Grey, un barbat bogat si puternic si Anastasia Steele (nume perfect de porn-star de altfel), in rolul studentei naive, inocente si numai buna de sedus. Relatia se consuma intr-o dinamica de dominare/submisiune astfel incat cucerirea Anastasiei devine o initiere facilitata de bici, lesa si catuse.

N-am avut rabdare sa citesc pana la capat, narativa e in general destul de saraca dar probabil conteaza mai putin talentul literar decat povestea in sine. Totusi, la prima vedere, nu e prea clar de unde aceasta atractie pentru romanul erotic cu tenta bdsm – cum mai sunt probabil inca zece in librarii la categoria “romantic” – a ajuns sa captiveze femeile care apreciaza egalitatea in cuplu si care odata ce devin mamici, se transforma in general in caricaturi de puritanism si-si jertfesc toate gandurile, timpul si preocuparile odraslelor. Sau poate aici e misterul – evaporarea pasiunii conjugale sub rutina cotidiana e poate cel mai prost pastrat secret al casniciei; nici un cuplu nu scapa de efectul necrutator al obisnuintei. In timp, relatiile devin blazate si dispare dorinta sa-ti mai surprinzi partenerul cu noul sutien Victoria Secret, sau partenera cu trandafiri din senin, doar asa. Sexul devine “vanilat”, un termen sinonim cu pasiunea cuminte, cu lumina stinsa.

Antidotul? In loc de o mangaiere cu pana, de ce nu una cu biciul sau cureaua? Fantezia romanului e o indulgenta vinovata, aproape interzisa, doar reprezinta varianta literara a filmelor porno, detestate de femei din cauza perceptiei abuzului si umilintelor  la care sunt supuse actritele. Si totusi, numarul imens de cumparatoare pare sa admita, da, e sexy sa fiu legata de pat si vreau sa fiu tratata ca o jucarie disponibila oricarui capriciu masculin. Feministele sunt, evident, furioase.

In curand va fi tradusa si in romaneste. Sunt curioasa daca se va bucura de aceeasi receptie entuziasmata si calduroasa. De fapt, daca povestea pseudo-iluminatoare Mananca, Roaga-te, Iubeste a rezonat atat de intens, imbratisarea acestui Twilight pentru mamici nu m-ar surprinde.

Ma obsedeaza de ceva vreme tentatia de a pleca in pelerinaj pe Camino de Santiago, sau calea Sfantului Iacob, strabatuta de pelerini crestini de peste o mie de ani in Spania. Calea incepe in Muntii Pirinei francezi si continua prin Navarra, Castilla y Leon si Galicia pana in orasul Santiago de Compostela unde ramasitele sfantului sunt ingropate. Astazi, experienta nu mai e rezervata doar credinciosilor, ci atrage oameni manati de o varietate de credinte si motivatii, fie ca e vorba de iubitorii de natura si exercitiu sportiv, sau de cei ce cauta sa atinga o anumita stare, sau sa-si limpezeasca mintea si sufletul prin aceasta incercare.

Intai m-am indragostit de Camino citind despre experienta lui Shirley Maclaine in cartea ei Camino: O calatorie a spiritului unde actrita povesteste cautarile ei spirituale si viziunile ce i-au fost date in timp ce a parcus aproape 800 de km pe jos, in singuratate. Desi mi-am dat seama atunci ca am rezonat puternic la gandul de a-mi pune sufletul la incercare, nu a fost parca niciodata momentul potrivit pentru a pune planul in aplicare. Mereu a intervenit ceva, aparent mai important.

Un timp dorinta a devenit o memorie distanta. Dar nu am renuntat niciodata complet la ea si in momentele de reverie ma vedeam mergand incet dar sigur pe drumul acela serpuitor, prin vai si pe coline, prin sate pitoresti, oprindu-ma la umbra unui copac pentru a continua apoi sa merg ore in sir, 30 de km pe zi, pana uitam ca picioarele ma poarta si simteam de fapt ca plutesc ca in visele cele mai frumoase.

De cateva saptamani dorinta s-a reintors, reinnoita si mai puternica decat oricand. Citesc cu nesat toate detaliile practice: cand e perioada cea mai buna a anului (primavara si toamna), unde e punctul cel mai logic pentru a incepe daca am doar 10 zile la dispozitie, ce fel de incaltaminte e recomandata, la ce sa ma astept in refugios, pensiunile modeste rezervate pelerinilor, ce sa impachetez, cum sa ma orientez pe drum, ce precautiuni sa iau… As vrea sa il parcurg singura, sa am curajul de a ma incredinta drumului fara teama.

Am nevoie de o schimbare, am nevoie de Camino.

sursa poza

Am petrecut Sarbatoarea Pastelui fara sa simt prea mult diferenta intre ritmul obositor si banal al tuturor zilelor  si timpul special al Invierii,  unul din momentele cele mai emotionante ale anului, care ma misca de fiecare data. Duminica am vizitat familia, am ciocnit oua, nu m-am infruptat din miel si a fost frumos. Am deschis skype sa-mi vad si bunica de peste ocean care mi-a povestit ce le-a spus preotul la Biserica a doua zi de Pasti: Marin Preda s-ar fi inspirat din Biblie cand a scris Daca dragoste nu e, nimic nu e.

Am ales cateva pasaje minunate din Epistola intaia capitolul 13 a Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni:

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;

Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Daca mai aveam vreo indoiala ca inima, si nu mintea, e cea pe care trebuie sa o urmez in fiecare clipa si-n toate deciziile, s-a risipit. Stiu ca desi am credinta si nadejde, uneori ma consuma dubiile si dragostea e tinuta prizoniera de teama. Am inteles demult ca-mi voi petrece viata cautand sa le inteleg taina desi ma misc inca cu pasi mici pe drumul unde traiesc cu dedicatie in spiritul ei.

Cele sapte minuni ale lumii ne duc cu gandul la constructiile remarcabile din toata lumea, dovezi ale ingenuitatii si inspiratiei umane, atractii turistice neaparat de vazut intr-o viata.

Dar cele o mie de minunatii ale lumii? Care sunt acele lucruri minunate pe care uitam sa le savuram, acele clipe minunate pe care uitam sa le culegem din sirul de minute si zile oarecare?

Neil Pasricha a inceput sa scrie despre lucrurile marunte si minunate ce trec neobservate in viata,  cand trecea printr-un divort dificil si avea nevoie sa redescopere bucuria, lumina si speranta. Din acest proiect s-a nascut The Book of Awesome (Cartea Minunatiilor) tradusa in peste 10 limbi, bestseller international si o carte pe care inexplicabil, am evitat-o pana acum.

Din clipa cand am inceput s-o citesc, mi-am descretit fruntea si m-am trezit pierzandu-ma in imaginile si observatiile lui despre cat de fain e atunci cand:

- vin prietenii toti la ziua ta, ca ai 5 sau 50 de ani

- te plimbi nostalgic pe strada unde ai copilarit, in orasul unde ai crescut

- te distrezi cu atata pofta si toate stelele se aliniaza sa stai in oras pana tarziu, la restaurant, party sau disco pana se inchide

- iti iei iubitul/iubita de la aeroport

- cineva iti multumeste in trafic

- te uiti la desene animate sambata dimineata

- auzi primul “te iubesc” de la persoana iubita

…si multe multe altele!

Lista e doar un inceput si nu face decat sa atinga suprafata. Se pare ca exista un sambure de adevar in ideea ca fericirea nu e decat o chestiune de perspectiva si se gaseste ascunsa in detalii. Momentele care urmeaza cuprind atat de multa multumire, bucurie si satisfactie pura incat isi merita un loc special in constiinta mea.

Cum arata fericirea simpla?

1. Un buchet de trandafiri superbi, alesi in tihna intr-o dupa amiaza de weekend, aranjati frumos in vaza, ca un zambet inveselind camera.

2. Un ceai fierbinte de capsuni cu lamaie, pe terasa in lumina cruda a diminetii, cu degetele patate de la ziarul de weekend, sau in mirosul paginilor catifelate ale revistei favorite (Tango!)

3. Clipa cand gasesti exact ce cautai (fusta favorita disparuta ca-n neant sau scrisorile de la primul iubit intr-o cutie prafuita)

4. Replay de zece, sau chiar de o suta de ori o melodie nou descoperita (fixatia mea acum e We are young)

5. Nicaieri nu-i ca acasa, ca la mama acasa mai precis. Garantat frigiderul e plin de preparate gustoase, coltul canapelei ma asteapta cu cea mai pufoasa patura, imbratisarea parintilor e plina de caldura, toate grijile dispar, sunt in siguranta, in iubire.

…si nu e decat inceputul!

Pe lista voastra ce se afla?

sursa poza

Acum o saptamana, m-am trezit fara voce. Adormisem obosita duminica seara, cu senzatia aceea neplacuta in gat, cand se pregateste o raceala de zile mari si tot corpul devine molatic, visator. Febra s-a furisat ca o umbra fara sa persiste. Am dormit vreo douasprezece ore. La inceput neputinta de a vorbi mi s-a parut naturala, o consecinta inevitabila a virusului racelii. Insa pe masura ce simptomele neplacute au disparut si incetul cu incetul am iesit iar din casa, am fost la serviciu, zilele au inceput sa zboare si vocea mea se tot lasa asteptata.

Tacerea este spatiul in care omul se trezeste, spune misticul Osho. M-am consolat cu tot felul de variante la inceput. Ce ocazie neasteptata sa nu fie nevoie sa risipesc energie vorbind aiurea, comentand prostii. Imi pot imagina ca sunt o maicuta ce a depus juramant de tacere si nefiind nevoita sa raspunda nimanui, isi castiga libertatea interioara a tacerii. Volumul e dintr-o data dat la minim. Forfota din jur isi pierde farmecul pentru ca fara voce nu pot participa. Nu sunt nici pro, nici contra. Sunt exclusa din mediul cotidian si am acces la o stare alterata, o rupere de nivel.

Si totusi…a fost greu. Vorba aceea, nu apreciem ce avem pana nu il pierdem. Fara voce, nu pot comunica asa cum sunt obisnuita. Sunt invizibila. Chiar si dupa ce a revenit, ragusita, a fost mai bine sa nu spun nimic decat sa risc sa o pierd la jumatatea propozitiei. Si pana la urma de ce mi se intampla asta mie? Oare mi-a ramas ceva nespus in gat, un gand, un sentiment care se cere exprimat? Nu avem insa toti ceva ce ne abtinem sa spunem, un cuvant ce ne ramane pe limba, o lacrima inghitita in sec, un regret nespus, un repros ascuns, un “te iubesc” care nu mai are rost? Of!

In final mi-am pierdut rabdarea si am trecut la solutia moderna – autodiagnosticarea pe Google. Verdictul: laringita acuta. Recomandarea: pauza pentru corzile vocale, adica, tacere. Din frustrare maxima am incercat cam toate leacurile babesti, inclusiv ceai din praf de ardei iute cu lamaie (nu e atat de rau pe cum suna). Astazi sunt inca in convalescenta. Ma aventurez sa spun cate un hello si goodbye intre doua lingurite de miere, saptespe emailuri cu prietenele si inca alte tratamente exotice a caror eficienta sper sa nu se lase prea mult asteptata.

Restul, dragii mei, e tacere.

PS. Cura de tacere poate avea efecte benefice. Va recomand sa incercati, de preferabil de bunavoie si nesilit de nimeni.

sursa poza

Contradictia starilor mele ma face cea mai puternica si cea mai slaba. M-am mandrit intotdeauna de dilemele mele existentiale si le-am atribuit cel putin in parte zodiei balantei, din categoria celor care penduleaza neincetat, vad mereu si partile bune si partile rele si toate nuantele mai putin clare. M-am ferit de certitudini si de oamenii care n-au nici o indoiala, merg pe un drum fara sa se uite in stanga sau in dreapta, totul e clar, stabilit, ramane doar de trait.

Dar in ultimul timp, ambivalenta imi da batai de cap. Se traduce tot mai des intr-o paralizie, o inabilitate de a actiona, o neincredere in perspectiva alegerii, o dorinta de a evita complet orice decizie. Pentru ca fiecare pare prea mare, prea dificila. Mai demult citisem ca ne confruntam cu prea multe alegeri in viata, cel putin in calitate de consumatori: e de ajuns sa te uiti la magazin la un raft plin de sampoane de 15 feluri si sa nu poti alege. Evaluarea devine imposibila. Si alegerea finala e prea putin obiectiva, mult prea mult aleatorie. In deciziile mari, complicate, n-ar trebui sa fie asa. Ar trebui sa-mi ascult instinctul. Mi-e teama insa ca i-am auzit vocea de ceva timp.

Ambivalenta:

1. incertitudine sau fluctuatie, mai ales cauzata de neputinta de a alege sau de dorinta simultana de a face sau spune doua lucruri opuse.

2. Psihologie: coexistenta sentimentelor pozitive si negative fata de acelasi obiect sau actiune, ce trage persoana simultan in directii opuse.

Problema are mai multe aspecte: o alegere intr-o directie inseamna negarea tuturor celorlalte directii. In fond, e vorba de o pierdere a posibilitatilor. Decizia e dificila atunci cand vreau totul.  Degeaba sunt constienta, in mod rational, ca nu pot avea totul. Dorinta e capricioasa, asteptarile sunt inmultite si atata timp cat nu decid, le pot avea pe toate, cel putin in plan mental si ideal. In plus, alegerea e supraevaluata. Se va adeveri cu siguranta sa aiba imperfectiuni si zile proaste. Singura mea certitudine la inceputul oricarui drum e ca vor fi obstacole si poticniri. Iar chiar daca as depasi aceste ganduri, trebuie cantarit faptul ca deciziile au consecinte, nu-i asa? Cea mai grea dintre ele e realizarea ca am ales gresit. Dar invatam din greseli, veti spune. Poate,  insa toate lasa urme.

In plus, traim intr-o cultura in care ni se spune constant sa incercam sa depasim sentimentele negative, ambivalente, sa triumfam catre o stare de spirit calma si fericita. Se insista asupra nevoii de a depasi momentele dificile, de a cauta sensul adanc, de a descoperi mesajul ascuns din spatele invidiei, maniei, depresiei, melancoliei. Realitatea regretelor persistente ar face bine sa se dizolve in fata terapiei si a raftului de carti self help. Dar si asteptarea asta e o forma de idealism cu setul ei de presiuni necrutatoare.

Poate cel mai bun argument impotriva ambivalentei este ca a nu decide inseamna a decide. Alegerea, liberul arbitru e singura libertate pana la urma. Se cere exercitata. Ce mai astept?

Intr-o ora trecusem prin vreo 10 modele, ne urcasem pe podium sa ne examinam in necrutatoarea oglinda imensa, ne hliziseram dupa cum cere ocazia si voila, ne-am indragostit de aceeasi rochita. Momentele unice au fost documentate mai jos, pentru posteritate. Daca ati vazut filmul Bridesmaids, va imaginati poate ca am avut vreo patanie teribila, dar nu, din fericire nu s-a lasat nici cu scandal, nici cu urgente digestive, nici cu intepaturi. Enjoy!

PS: Miresica e in prima poza. Ultima e una din domnisoare care n-a rezistat tentatiei de a proba si ea o rochie de mireasa. Constatarea: e foarte grea! Am promis sa nu-i trimite prietenului ei poza, sa nu-i dam saracului palpitatii.

“In ce limba visezi?”

 O intrebare capcana pe care a primit-o sora mea acum multi ani dupa emigrare, cand aplicase la un program prestigios la liceu. Cautau sa afle daca acomodarea a fost intr-adevar atat de profunda incat limba engleza a reusit sa uzurpeze limba materna, atat de instrinsec atasata de structura interioara, de esenta unui om. Daca in viata constienta faci eforturi considerabile sa vorbesti cat mai frumos, mai corect, mai fluent, mai natural in engleza, daca in viata constienta ai imbratisat noua patrie si cultura si declari ca ai ales sa faci parte din destinul ei, nu inseamna ca simti cu adevarat loialitatea. E cazul mai degraba sa aprofundam structurile subconstientului, ale visului, unde nu te poti pacali si limba pe care o folosesti rasare din adevaratul sine. Jung ar spune probabil ca incercau sa afle daca procesul de aliniere cu subconstientul colectiv s-a produs, si  arhetipurile au inceput acea miscare fina de seism, acea reasezare profunda a sinelui.

Iar eu visez in romaneste. Oare? 

Vorbesc mult in engleza pentru ca-mi e la indemana, cuvintele se infatiseaza prompt cand sunt chemate, obisnuinta s-a impus inevitabil. Vorbesc in engleza si cu prietenele uneori, mai ales cand atingem subiecte sensibile. E o limba distanta, o manipulez cu detasare, nu ma dezvaluie; in schimb, limba romana imi merge automat direct la inima. Si voi vibra intotdeauna mai intens cand spun ”te iubesc” decat ”i love you”.

In pas tiptil, puterea obisnuintei supune anxietatea schimbarii unei relaxari interioare de suprafata; dar ruptura initiala hraneste o tensiune subtila ce se-ncapataneaza sa-mi bantuie  psihicul tocmai cand mi-e lumea mai draga. Nu vreau sa-mi pierd cursivitatea si accesul prin limba la cultura si literatura romana. In plus, se pare ca numeroase studii au dovedit ca a vorbi mai mult de o limba are efecte benefice asupra sanatatii mentale.

Ma surprinde cand vad parinti romani ce-si lasa copii nascuti sau crescuti aici sa vorbeasca numai engleza. Inteleg, pe de o parte, dorinta lor de a-i incuraja sa se adapteze, sa fie fluenti, sa aiba cat mai putin accent (desi nu mai e un factor negativ demult) pentru a le facilita integrarea si posibilitatea de a participa din plin la scoala si mai tarziu la munca. Dar pe de alta parte, mi se pare nedrept sa-i priveze de limba romana, de toate povestile minunate pe care le-ar putea citi de la Ion Creanga la Ciresarii, de comunicarea si apropierea cu rudele mai ales bunicii care raman aproape in afara, de experiente interesante pe care le-ar putea avea vizitand tara, de o intrega lume la care n-ar avea access. In unele cazuri delasarea e neintentionata, se pune pe seama lipsei de timp, dorintei de a nu stresa copilul mai ales daca are deja o varsta cand ajunge aici. Dar in altele, se simte o anumita ignoranta, indiferenta, uneori chiar dispret fata de ideea de a-i invata; se amesteca sentimentele negative fata de fostul trai in Romania cu simpla rostire a unor cuvinte in romaneste. E pacat.

Limba  materna face parte din identitatea mea. Nu sunt pregatita s-o uit.

 sursa poza