Diferenta dintre mine si tine
Posted by Olga Deleanu on Jan 11, 2012 in File de poveste | 7 comments
Cine crede ca relatia lui nu atarna in fiecare clipa de un fir mai subtire ca panza de paianjen se inseala amarnic. Am crezut ca asta e formula magica, incertitudinea care tine tensiunea si fiorul viu ca la inceput.
Eu stiu sa ingrop securea, tu stii sa o reanimezi cand schimbam rolurile. Alunecam haotic ca pe o partie plina de gheata, agatandu-ne zadarnic de cate o tufa de vestede sperante, impinsi la vale de o avalansa de greseli si frustrari fara sa ne mai putem opri pana nu lovim zidul ce asteapta inevitabil sa ne lasam aminitirile pictate in dare pe el. Nu mai ramane nimic din nobletea si finetea cu care o legatura ca-n povesti s-a infiripat. Se ascut cutitele, se slefuiesc lamele si se taie zilnic, cand mai usor si mai atent pe la periferie, cand in plina rana desfacuta si inflamata de suferinta mascata in furie. Rade de vechile promisiuni, calca in picioare o dorinta traita sacru altadata, se batjocoreste cuplul cu toate obligatiunile lui mai grele ca plumbul, mai grele ca niste lanturi groase cu care te-ai trezit legat peste noapte dupa ce ai spus da. La bine si la rau, dar raul asta parca e totusi prea greu de suportat uneori.
N-am facut nici o rezolutie anul asta. Am deschis portile la ce am poftit si acum las potopul sa se reverse. Ne cautam intr-un labirint, ne permitem iesiri ridicole in decor pentru ca il avem pe celalalt spectator. Avem curajul lasului de a lovi cand celalalt e jos si ne construim ganduri si lumi interioare departe de celalalt. Pentru noi ne rezervam ranchiuna, oboseala si plictiseala, pentru ceilalti cel mai frumos zambet, cele mai gingase cuvinte, cele mai dulci momente de flirt. Nu mai avem loc nici pe aceeasi canapea. Suntem pe pauza. Pauza de bun simt, de sentiment. Pauza.
Si marea dragoste naufragiaza?
Mult adevar.La cat timp de la casatorie?Eu pot sa spun acest lucru dupa 23 de ani de convietuire ca intr-adevar , e prea greu greul .Eu nu-mi mai gasesc puterea sa zambesc nici celor caraora merita din plin acest lucru.Ma simt sfasiata pana in adancul fiintei mele
Buna rodica. E mai mult un dialog cu mine in randurile de mai sus despre o extrema negativa pe care o intrezaresc posibila in momente de ratacire, decat o stare de fapt in relatia mea. Am nevoie sa o expun pentru a-mi aduce aminte de ce merita luptat sa nu ajung acolo…
Sunt sigura ca exista si dupa 23 de ani un sambure bun care a ramas, ceva ceva care sa-ti dea putere…
Eu cred ca suntem doi intotdeauna.Doi in dragoste,in greseli,in tot ceea ce facem.Poate ca zambetul intors spectatorului este un zambet smuls celui iubit.Uitam sa radem ,sa zambim,sa avem rabdare si incredere in celalalt,sa ne impartasim dorintele,trairile,sperantele.Uitam,prinsi de tavalugul zilnic,ce important este sa comunicam-da,stim cu totii,si totusi ajungem sa ne uitam unul la altul pe sub sprancene,sa ne evitam,sa nu mai avem ce ne spune…parca se aseaza un munte de neincredere intre noi,trecem prin filtrul gandirii intai-sa-i spun,sa nu-i spun?oare ce-o zice de asta,cum o reactiona?E semn de maturitate,e semn de batranete?Nu stiu…stiu doar ca inainte nu gandeam,doar faceam.Zambeste,saruta,uita.Si rade…rade pur si simplu-e contagois -se umple casa de veselie.Ne aplecam,odata cu trecerea timpului,tot mai mult asupra noastra-dovedim intelegere doar pentru noi,dreptatea este de partea noastra,el greseste si asa mai departe-dar…cui ii pasa de partea cui e dreptatea?A gresit el,am gresit noi?Zambim,iubim,mergem mai departe….nu exista”mine ” si “tine”,asta inseamna “noi”.
Buna ziua doamna Olga.Ma bucur ca-mi spuneti ca e doar o teama si nu un naufragiu.Nici eu inca nu am abandonat lupta.Am o fata de 18 ani care isi adora tatal si ca multe mame am trecut coplilul pe primul plan.Dar am facut ceva muuult mai rau ,m-am lasat doborata de depresie.Acest lucru nu a fost deloc greu.Am asteptat sa primesc in masura in care eu am oferit ,am oferit fara sa mi se ceara si am primit in schimb cam ceea ce au primit si alte femei chiar celebre (ex.d-na Truica ,d-na Piturca ,d-na Borcea )si mii de alte sotii de bani gata care nu au voie la comentarii ca …,,CE-TI LIPSESTE ?”
Citesc carti motivationale si religioase ,in una din ele am gasit ceva ce un timp m-a ajutat.Spunea despre sot si sotie asa:eu sunt un arbore cu ramuri care cresc in toate directiile.Tu ,deasemenea esti un copac cu ramuri groase si coroana bogata.Exista pericolul ca ramurile noastre tot lovindu-se una de ala,sa produca scantei.Cat tai tu si cat eu,asa incat ramurile sa nu se mai loveasca si dragostea sa ramana intacta?Asa si sotii trebuie sa moara in unele trasaturii ale firii lor ca sa poata convietui.Problema apare cand de renuntat renunta numai unul .Va multumesc pentru incurajare si va doresc din suflet sa scapati , pana si de teama naufragiului si cu atat mai mult de orice naufragiu.
Doamna Rodica…frumoasa imaginea cu arborii desi nu as vrea sa cred ca intr-o relatie partenerii trebuie sa moara putin in unele trasaturi ale firii lor pentru a putea convietui…Pare un sacrifiu prea mare care nu da nastere decat la resentimente si sange rau. Dar exista o anumita acomodare continua, piesele din puzzle se misca neincetat si in fiecare dimineata arata altele si unele nu se mai potrivesc, se fac conexiuni noi si se rup altele si poate fi dureros. E pretul pe care il platim, efortul care se cere. Increderea si speranta sunt esentiale..
Draga Olga, cata vreme simti nevoia sa lupti pentru ceva, pentru orice, acel ceva merita
Multumesc Roberta…cata dreptate ai!