Tirania e-mailului
Posted by Olga Deleanu on Nov 30, 2011 in De la 9 la 5 | 6 comments
Petrec 8 ore pe zi conectata la Internet, citind si scriind e-mailuri la birou. E-mailul e radiografia vietii mele profesionale, mediul cel mai frecvent folosit pentru a comunica. Insa meschinaria acestei inventii atat de folositoare, incat e imposibil de evitat, ma izbeste aproape zilnic.
Am cosmaruri cu ochii deschisi de fiecare data cand vine o cerere urgenta care s-a filtrat usor (se vede din email chain) din birourile sferelor inalte si rarefiate, prin tot felul de secretare si coordonatori pana cand din “mana in mana” a poposit in casuta mea postala. Petrec lejer cateva ore in cizelarea unui raspuns, mai ceva ca un sculptor in marmura. Mut pasajele, sterg si adaug cuvintele, citesc si recitesc de o mie de ori pentru ca stiu ca procesarea informatiilor primite pe mail e incalcita iar potentialul neintelegilor amplificat de mii de ori mai mult decat in comunicarea directa fata in fata. E un mers pe franghie in aer, un joc al balansului intre prea multa si prea putina informatie, intre nevoia de a raspunde direct cerintei si a interpreta printre randuri implicatiile.
Compunerea se transforma foarte repede intr-o tortura mentala ce culmineaza pentru mine in clipa in care trebuie sa apas in final Send. Urmeaza o serie de aprobari interne, cereri de modificari de la manager, etc, etc. Nimic nu urca inapoi pana cand n-a fost cernut prin sapte site. Ma obsedeaza ideea imperfectiunii aproape inevitabile – o multime de lucruri comploteaza de obicei sa existe vreo greseala, una mai grava ca cealalta: o problema de gramatica ce-a scapat neobservata nu da deloc bine, dar si aici avem o ierarhie. In topul ei se afla cea mai grava eroare: raspunsului in e-mail ii lipseste ceva. O data ce apas Send, e-mailul cu pricina zboara, sunt convinsa, nu in casuta postala a altor oameni ci intr-o gaura neagra de unde cu greu si cu obrazul foarte patat mai poate fi recuperat (functia Recall). Cand gaura neagra e destul de hrapareata, e-mailul a fost deja deschis, citit, judecat si condamnat deci singura sansa e recursul: e-mailul suplimentar. Acesta are darul de a enerva la culme recipientul care oricum are casuta plina de prostii si spam si cum de nu e posibil sa raspunzi complet si concis de prima data?! In fine, sa zicem ca a fost trimis perfect, la recipientii corecti (oho!), eventual fara sa forwardez intregul chain, alt semn de proasta civilizatie virtuala. Ce urmeaza? Asteptarea.
Casuta ramane deschisa si in fiecare clipa un raspuns isi poate face aparitia. Raspunsul e cauza unei noi ture de anxietate, mai ales cand stii ca joci telefonul fara fir si mesajul e mai schimbator ca un cameleon. Uneori e indicat sa dai o notificare in avans la telefon, vezi ca trimit o nava spatiala cu multe butonase care va plana si poposi in Inbox-ul tau in 5, 4, 3, 2.. si stiu la prima vedere ti se va parea ca mai bine era in chineza ca intelegeai mai usor asa ca voila, te avertizez, e vorba de x si y. Regretabil pentru nervii mei, cateodata nici asta nu e de ajuns. Solutia? Imediat dupa apasarea butonului Send ma iau frumos la o plimbare in cercuri in jurul cladirii ca sa-mi aduc aminte ca exista viata in afara celor patru pereti, ninge frumos, se apropie Craciunul, ma asteapta o carte buna acasa, iar cand ma intorc la birou am evitat orice telefon potential problematic iar raspunsul nu mai cade ca o ghilotina bine ascutita, oricat de acid ar fi.
La final, inchid computerul si plec agale spre casa ascultand Jovanotti, La notte dei desideri (cautati, e o melodie superba). Totul e ca si cum n-ar fi fost.
A doua zi o iau de la capat.
Mi-ai adus aminte de o intamplare tragi-comica chiar foarte recenta. Acum vreo doua zile intru frumos in birou la 8 si-un pic, pornesc calculatorul, pun frunzele de ceai in cana, ma loghez cu o mana, click pe iconita de outlook si vad ca nu am 10 e-mailuri noi in inbox. Ma gandesc ca ori or fi bolnavi aia de la issues management care pana la 8:30 au trimis deja 5 e-mailuri cu toate articolele din provincie in care ne e mentionat ministerul, ori ca managera a avut o cina copioasa si nu s-a sinchisit sa dea ordine de pe blackberry la 9 seara, ori ca ar fi prea mare coincidenta sa se fii intamplat amandoua chestiile astea. Deci nu se poate. Concluzia: ceva e stricat, ceva pute-n danemarca. Ma apuc agale sa trec prin functiile lui outlook, doar doar imi dau seama ce se-ntampla. In 5 minute realizez ca nu merge outlook. Panica. Stragaturi prin birou, aoleeeeu aoleeeeu numai mie nu-mi merge?? Doar doar o fi o problema mai mare si nu tre’e sa sun eu sa pierd juma’ de zi cu IT la telefon. “Nu merge serverul”, se aude vocea disperata a unei colege. Din capatul alalalt striga cineva: “A sunat careva la IT?” parca ar striga “Sa cheme cineva salvarea!!!”. Panicata din mine se insta-ofera “Sun la IT”. Asistenta care tocmai a fost “restructurata” raspunde sictirita “Suni degeaba, n-au ce face pana nu repara serverul”. Sictirul ei ma linisteste. Acum o saptamana, inainte sa fie restructurata, i-ar fi pizduit bine pe toti de la IT, in sus, pe scara ierarhica, ca “oamenii mei n-au access la eeeeeeeee-mail” cu isteria unei profe din alea cum aveam in generala. In dimineata aia, ca in fiecare dimineata de cand a aflat ca e pe lista de taieri, o durea la basca de tot biroul. Si atunci ma-ntreb…cum am ajuns aici? Cum am ajuns sa facem o tragedie din faptul ca nu merge outlook-ul? Cum am ajuns sa hiperventilam cand vine un e-mail cu semn de exclamare rosu si cu titlul proiectului pe care-l urasti ce-l mai mult in subject line?
Intr-un an, maxim doi, imi voi re-evalua situatia profesionala. Eu nu fac 30 de ani intr-un birou unde munca mea e validata si dependenta de e-mail. Jos Tirania! Mai bine ma duc sa vand la piata. Come to think of it, it wouldn’t be such a bad idea
Sper, pentru binele tau, ca exagerarea trairilor si framantarilor interioare legate de scrierea si trimiterea unui email este doar de dragul dramatismului artistico-literar si ca nu e ceea ce simti cu adevarat. Daca e totusi al doilea caz, cred ca te paste o mare nevroza si ca ai nevoie sa “get a life”. Fa un pas inapoi, constientizeaza absurditatea a ceea ce povestesti aici si gaseste-ti niste cauze mai demne pentru care sa-ti ucizi neuronii…
anda, mi se pare de-a dreptul filozofica aceasta intalnire a omului cu tehnologia si am impresia ca am devenit cu totii exemple de pus prin carti la capitolul dependenta nesanatoasa de viata virtuala
Am ajuns sa hiperventilam pentru ca daca la prima vedere un mesaj pare nevinovat (si poate ca si e saracul) in final te gandesti ca de fapt competenta, eficienta, aptitudinile tale la munca sunt filtrate prin mecanismul asta tehnologic, inevitabil cu potential de distorsionare si ajung sa-ti formeze identitatea la munca in aceeasi masura ca interactiunea reala…
Prin urmare, cred ca vin si eu sa vand la piata cat de curand…
Iulia, deduc ca nu prea ti-a functionat simtul umorului sa detectezi nota (auto) ironica a textului..Tu probabil voiai sa spui ca totul e o chestiune de perceptie, dar ti-a scapat fara empatie si eleganta si ai iesit o moralista cu apostrofari cliseu. E in regula, sunt convinsa ca de fapt esti o tipa simpatica si sufletista.
Nu exista cauza “demna”, ci doar cauza personala.
Cat de mult ma identific cu emotiile tale cu e-mailul. Mai ales cand aplici la job-uri si eziti si recitesti de 17 ori inainte de a trimite. E stresant rau.
Anda, povestea ta mi-a amintit si mie de o problema provocata de tehnologie de pe vremea cand lucram la mall. De Boxing day, a doua zi dupa Craciun cand tot poporul e la shopping, in mijlocul zilei cade un computer din doua si nu mai merge aparatul nici de debit nici de credit card. Disperare absoluta pe toti vanzatorii si cumparatorii care stateau la o coada imensa. Cozi la bancomate, nu mergeau nici alea, ce sa mai, distractie. Da telefoane la baietii de la IT, la companiile de credit, ca sa aflam ca tot mall-ul avea problema. Eu insa, in mijlocul acestui haos, nu m-am mai simtit niciodata mai linistita. M-a distrat ce pierduti erau toti fara ajutorul tehnologiei, desi mi s-a parut putin infricosator ca suntem parca paralizati. A fost asemanator cu pana totala de curent de acum cativa ani la Toronto, cand toata lumea a iesit in strada – parca se schimbase ceva, vedeam situatia cu alti ochi.
In concluzie, la fix ai descris despre cum ne afecteza dependenta asta. Simt si eu uneori ca fac o compunere, nu scriu un simplu e-mail si asta pentru ca miza e de obicei destul de importanta la munca.
Iulia M, sa stii ca sunt geloasa c-am ratat balckout-ul…eram in vacanta. cred ca a fost o distractie totala. plus, imi inchipui ca s-au vazut mai mult de trei stele, cum se vad de obicei
. M-am mutat in west end weekendul asta si intr-una din seri s-a luat curentul…de 2 ori!! party cu lumanari, un vinisor, a fost genial. ne-a parut rau cand a venit curentul la loc 
Iulia, uite d-aia vrem sa vindem la piata
. Poate vi sa cumperi cate ceva, ca noi suntem de fapt niste artiste inchise in corpuri de bugetare…si ne zbatem sa scapam. Iti va prinde bine orice cumperi. E facut din cauze “demne”:), garantat. Poti sa vii si sa speli ochii, sa apleci urechea…face bine la ten dezmortirea asta a ridurilor de-ncruntare 
v-am pupat!